Albatrosul, cel mai cunoscut petrel. Unde se găsește? Cât trăiește?

/
/
/
100 Views

Petrelii sunt printre puținele care pot face față periculosului Ocean al Antarcticii. Cel mai mare și poate cel mai cunoscut petrel este albatrosul – o pasăre care poate petrece mai mulți ani deasupra oceanelor fără a coborî pe uscat.

Marile oceane din jurul Antarcticii sunt bogate în hrană pentru pasările capabile să supraviețuiască acolo. Curenții ascensionali ce se ridică din adâncurile oceanelor transportă nutrimente care hrănesc mult plancton, care la rândul său susține lanțul alimentar al crustaceelor, peștilor și sepiilor, la rândul lor mâncate de foci, delfini și balene. Dar păsările își iau cu greu partea din acest belșug. Ele trebuie să rezolve trei probleme.

În primul rând, locurile bune de hrănite pot fi la sute de kilometri depărtare de uscat și nu rămân în același loc de la un anotimp la altul. În al doilea rând, mările sunt furtunoase – adesea bătute de vânt și reci. În al treilea rând, locurile de cuibărit sunt puține și la dis­tanță unele de altele.

Un albatros poate să rămâne pe mare ani în șir fără să vină pe uscat. El este stângaci la sol; uneori își vomită uleiul din stomac într-un efort de a-și reduce greutatea corpului înainte de decolare.

Există doua grupuri de păsări care au reușit sa se adapteze la acest mediu – pin­guinii și petrelii. Cel nai mare petrel este albatrosul, a cărui adaptare cea mai evidentă la călătoria oceanică pe distanța mare sunt aripile înguste foarte lungi, cu o anvergură totală de 3.5 m, dând păsării aspectul unui aeroplan.

Scopul acestei forme este de a călări vânturile aproape de suprafața apei cu un efort cât mai mic posibil. Planând cu vântul în spate, albatrosul pierde încet din înălțime, până când ajunge aproape de valuri. Aici viteza vântului este mai mică datorită frecării dintre vânt și suprafața mării. Albatrosul virează într-o parte pentru a se întoarce împotriva vântului, fiind ridicată de acesta. Cu cât se înalță mai mult, cu atât viteza vântului este mai mare, albatrosul ridicându-se aproape pe verticală. Întorcându-se cu vântul în jos, începe o altă planare lungă, fără efort, în depărtare. Aceasta înseamnă că albatrosul călătorește pe un traseu buclat deasupra apei.

Albatrosul – zborul cu vântul

Asemenea tuturor petrelilor, ciocul albatrosu­lui este compus din plăci osoase, deschiză­turile nărilor fiind închise în tuburi scurte. Este posibil ca acest mecanism sa permită păsării să detecteze mici variații ale presiunii aerului, apreciind astfel momentul potrivit de a se întoarce deasupra valurilor pentru a folosi cât mai eficient puterea vântului. Prin această metodă de zbor, numită plutire dinamică, albatrosul poate parcurge distanțe mari fără o singură bătaie a aripilor. Avantajul este că are nevoie de mai puțină hrană decât păsările care folosesc energie în zborul cu bătăi ale aripilor și el poate fi mare.

Astfel încât se poate hrăni cu pești și sepii prea mari pentru a fi prinse de alte specii. Astfel albatrosul este scutit de concurenți la a păsărilor marine mai mici. Această metodă de zbor are însă două dezavantaje. Albatrosul nu poate zbura departe dacă nu suflă vântul, deoarece aripile sale sunt prea lungi pentru zborul obișnuit cu bătăi ale aripilor, cu excepția distanțelor foarte mici: el trebuie să stea liniștit pe mare și să aștepte. În plus, el își poate face cuib numai pe coaste de unde își poate lua zborul sărind de pe o stâncă înaltă sau acolo unde există un versant abrupt bătut de vânt, astfel trebuind doar să își deschidă aripile pentru a fi ridicat lin în aer.

Albatrosul – viața de familie

Arealul albatrosului se întinde peste oceanele sudice între 15° și 60° latitudine sudică, dar se înmulțește pe doar aproximativ o duzină de insule, unde formează colonii mari. Adulții construiesc o movilă mare din sol sau din vegetație, cu o adâncitură în partea de sus. De obicei cuiburile sunt la distanțe egale pentru a nu exista conflicte între vecini. Se depune un singur ou, în general la mijlocul verii, în decembrie sau ianuarie, care este clocit aproximativ trei luni și jumătate, adulții schimbân-du-se între ei la fiecare maximum 20 de zile.

După ecloziune, puiul pufos este curățat de unul dintre părinți în timp ce celălalt căută hrană departe în larg. Mai târziu ambii adulți părăsesc puiul, acesta așteptându-i răbdător în cuib. Un pul bine dezvoltat poate fi lăsat fără probleme o lună între două mese, ceea ce adesea este necesar deoarece locurile de hrănire pot fi la sute de kilometri depărtare.

Albatroșii formează perechi pe

Deloc surprinzător, creșterea puiului de albatros este lentă, abia vara următoare fiind pregătit părăsească cuibul. Ambii părinți au acum un an de pauză până să se înmulțească din nou. Deși formează perechi pe viață, se pare că nu se văd în timpul petrecut pe mare. Dacă nu moare una dintre cele două păsări în acest timp, ele se întâlnesc din nou la vechiul loc de cuibărit cu un an mai târziu pentru a întemeia o nouă familie.

Tânăra pasare poate petrece mai mulți ani pe mare înainte ele a se întoarce la locul nașterii sau poate la o altă colonie. Aici va întâlni alte păsări tinere și va începe să practice curtarea și construcția unui cuib. De la vârsta de șapte ani se poate aștepta ca ea să încerce să se împerecheze, după ce și-a dezvoltat aptitudinile în găsirea și prinderea prăzii, necesar pentru întreținerea unui pui.

Albatrosul înoată bine cu labele sale membranate mari. Stând pe suprafața apei, se hrănește în principal în timpul nopții când sepii­le și peștii vin aproape de suprafață și îi poate prinde în ciocul său puternic. Când hrănesc un pui, adulții își digeră prada parțial, trans­formând-o în la fiecare călătorie între locurile depărtate de pescuit și insula pe care cuibăresc transportând la cuib cea mai mare cantitate de hrană nutritivă.

Albatrosul – vânat pentru pene și carne

Văzut departe de uscat, plutind aparent fără efort peste mări bătute de furtuni, albatrosul a înflăcărat imaginația vechilor marinari. Unii credeau că albatroșii erau sufletele marinarilor morți și omorârea unuia aducea ghinion; totuși, mulți au fost omorâți pentru lor, păsările tinere dolofane și chiar și adulții sunt ușor de prins deoarece nu se tem de om.

Acest fapt și tăierea pentru penele sale, utilizate pentru lenjerie de pat și îmbrăcăminte, au redus mult numărul lor, dar majoritatea coloniilor cuibâritoare sunt acum protejate. Principalul pericol pe care îl înfruntă albatroșii în prezent este scăderea drastică a resurselor de hrană ale păsărilor, provocată de flotele de pescuit comerciale ale multor națiuni care operează acum în apele Antarcticii.

Informații – pe scurt

  • Albatrosul (Diomedia exulans) aparține ordinului Procellariformes și familiei Diomedeldae.
  • lungime – 1,1 – 1,35;
  • anvergura aripilor – 2,5 – 3,5 m;
  • populația globală – 50 000-60 000 perechi;
  • speranța de viață – s-au cunoscut păsări care au trăit peste 50 de ani
  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest

Abonează-te la articole!

Introduceți aici adresa de e-mail și te vom anunța atunci când publicăm articole noi pe site! După ce ați introdus numele și adresa dvs. de e-mail, intrați pe e-mailul dvs. și confirmați abonarea!

This div height required for enabling the sticky sidebar
Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views : Ad Clicks : Ad Views :