Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views :

Cultura de măr. Tăieri și formarea coroanei. Tratamente pentru măr

/
/
193 Views

Dintre speciile pomicole caracteristice climatului temperat, la nivel mondial, mărul deține unul dintre primele locuri, atât ca suprafață, cât și sub aspectul producției de fructe (vezi primul capitol). Posibilitatea consumului de , practic pe tot parcursul unui an, cât și deosebita varietate de soiuri ale acestei specii, sunt două dintre argumentele pentru care cultivatorii pomicoli aleg să cultive măr. Pentru a pune în valoare capacitatea biologică a diferitelor soiuri și portaltoi ai mărului, este necesar să se cunoască câteva noțiuni de bază privind caracteristicile de creștere și fructificare ale acestei specii, precum și elementele tehnologice care contribuie esențial la formarea producției de fructe. În prezentul articol încercăm să prezentăm cât mai multe detalii despre de măr.

Mărul – creștere și fructificare

Creșterea mărului

Combinația dintre soi și portaltoi realizează pomi cu caracteristici morfologice foarte diferite. Sistemul radicular al mărului diferă în special în funcție de portaltoi. Portaltoii franc și cei vegetativi mai viguroși dezvoltă o rădăcină ramificată și profundă (80-90% din masa rădăcinilor se află între 20 și 60 cm. Portaltoii vegetativi de mică vigoare (M 27, M 9, M 26) își plasează majoritatea rădăcinilor între 10 și 50 cm adâncime. Mărul poate avea, însă, câteva ramificații ale rădăcinii care pătrund mult mai adânc în sol, în funcție de textura și gradul de compactare a solului.

Rădăcina mărului începe să crească la 1,5-2ºC, creșterea este maximă la 18-25ºC și se blochează la peste 30-32ºC în sol. Absorbția și respirația rădăcinilor urmează și ele aproximativ aceleași praguri termice. În lateral, rădăcina mărului depășește proiecția coroanei pe sol de 1,5-2 ori.

Tulpina se caracterizează prin forma coroanei, vigoarea ei, gradul de ramificare și tipul de fructificare (ramuri de rod). În creștere naturală, coroana mărului este globuloasă (la soiurile tip Jonathan, Gala), piramidală (la Topaz, Ariane) pletoasă (la Grany Smith, Florina), sferic-turtită (la Cox orange, unele soiuri din grupa Red), dar prin diferite sisteme de tăiere, la care mărul răspunde foarte bine, se poate da coroanei o multitudine de forme, care să se coreleze cu vigoarea pomilor, cu distanțele de plantare și nu în ultimul rând, cu tehnologia de cultură aplicată.

Vigoarea trunchiului și a coroanei pomului sunt date în primul rând de vigoarea portaltoiului, dar și a soiului. Pentru același soi, portaltoiul M9, de exemplu, poate reduce vigoarea coroanei de 3-4 ori față de portaltoiul franc, ajungându-se astfel la livezi de mare densitate cu pomi de talie redusă care facilitează lucrările tehnologice de bază (tăieri, tratamente fitosanitare, recoltare) și sporește considerabil performanțele productive și calitatea fructelor. Ramurile de rod sunt ramificații ale coroanei purtătoare de muguri micști (Fig. de mai jos).

Ramurile de rod la măr 1. – pinten, 2. – țepușă, 3. – smicea, 4. – nuielușă, 5. – mlădiță, 6 - bursă, 7 - vatră de rod
Ramurile de rod la măr 1. – pinten, 2. – țepușă, 3. – smicea, 4. – nuielușă, 5. – mlădiță, 6 – bursă, 7 – vatră de rod

Ca ramuri de rod în devenire la măr se menționează smiceaua și pintenul, care nu sunt încă purtătoare de muguri micști. Se prezintă mai jos câteva clasificări ale soiurilor de măr, după alte criterii decât cele genetice. De ex., după modul de ramificare și după dominanța unor tipuri de fructificare, soiurile de măr se pot împărți în două grupe:

  • grupa soiurilor spur (Golden-spur, Red delicious, Yellow-spur, Wagener, Generos), cu ramificații scurte, garnisite cu formațiuni fructifere tot scurte, numite țepușe (mai rar nuielușe sau mlădițe), inserate pe ramurile de schelet sau semischelet, țepușe care formează mai întâi burse și apoi, după mai mulți ani, vetre de rod. Coroana pomilor este mai puțin ramificată, mai strânsă, dar internodurile sunt mai scurte și astfel frunzișul este mai bogat. Această grupă de soiuri este preferată de pomicultori pentru volumul redus de tăieri, fructificare abundentă, cu densitate mai mare de pomi la hectar, eficiență și ușurință în aplicarea tratamentelor fitosanitare.
  • grupa soiurilor standard, în care se încadrează majoritatea soiurilor de măr, cu ramificații mai lungi, cu mai multe nuielușe și mlădițe ca ramuri de rod. Volumul coroanei este mai mare și mai dens decât la tipul spur, necesitând tăieri mai severe și stropiri mai abundente. În producția pomicolă soiurile standard sunt încă dominante.

Fructificarea mărului

Mărul are muguri micști din care, primăvara târziu (aprilie-mai), se deschide câte o inflorescență (5 flori, de regulă) și o rozetă de frunze însoțită de un lăstar. este hermafrodită normală, dar aproape toate soiurile de măr sunt autosterile. Numai câteva soiuri sunt autofertile sau parțial autofertile (Golden, Jonathan, Parmen, De Kalter, Renette), dar majoritatea soiurilor sunt interfertile. Având în vedere acest aspect, în plantațiile de măr este esențial sa existe parcele cu 2-3 soiuri care să se polenizeze între ele. În tehnologiile moderne de cultură intensivă a mărului, într-o parcelă se un singur soi, dar la 15-20 de pomi pe rânduri se câte un pom polenizator din diferite varietăți ale speciei Malus floribunda.

Pentru o bună polenizare și fecundare este necesar ca soiurile cultivate într-o parcelă să aibă aceeași perioadă de înflorire, perioadă în care temperatura necesară fecundării să fie cuprinsă între 5ºC și 25ºC și să nu se facă stropiri cu . Polenul este transportat de la o floare la alta cu ajutorul insectelor și mai puțin, al vântului. După polenizare și fecundare (5-8 zile), începe dezvoltarea semințelor și a fructelor. La începutul lunii iunie are loc o cădere fiziologică a fructelor care nu au semințe, care au semințe mai puține, sau pe care pomul nu le poate hrăni. Această cădere este dirijată hormonal, biochimic, iar după aceasta fructele nu mai cad până la maturitate, decât accidental (boli, dăunători, lipsa tratamentelor fitosanitare, furtună).

Precocitatea (vârsta intrării pe rod), depinde în primul rând de soi, dar este puternic influențată de portaltoi și de tehnologia de cultură. Astfel, merii altoiți pe portaltoi vegetativi de vigoare redusă (M9, M26) fructifică începând cu anul 1-2 de la plantare, anul 3 fiind deja an de rod, dacă și tehnologia de cultură este corespunzătoare. Cu cât vigoarea portaltoilor este mai mare, cu atât intrarea pe rod întârzie, ajungând până la 5 – 6 ani de la plantare.

Productivitatea și calitatea fructelor reprezintă, de asemenea, caracteristici ale combinației soiportaltoi, la care se adaugă agrotehnica aplicată. Dintre soiurile cele mai productive se amintesc: soiurile din grupa Golden, Idared, Ariane, Florina, iar soiuri mai puțin productive sunt: soiurile din grupa Jonathan, Mutsu, Renette de Canada. Portaltoii vegetativi de mică vigoare asigură o mai bună calitate fructelor, precum și o productivitate sporită. Potențialul productiv este o însușire complexă, care este determinată genetic de baza ereditară a soiului, dar este mult influențată de condițiile pedoclimatice ale zonei de cultură și, esențial, de nivelul tehnologiei aplicate.

Tehnologia de cultură este cea care pune în valoare calitățile și performanțele productive ale pomilor. Alternanța de rodire, care este o tendință a multor soiuri de măr, se atenuează prin efectuarea unei agrotehnici susținute, cu aplicarea fertilizării, irigării, tăierilor de fructificare, normării rodului, tratamentelor fitosanitare etc.

Ciclul anual al mărului

Ciclul anual al mărului, cuprinde, ca de altfel la toate speciile pomicole din climatul temperat, două perioade distincte: perioada de vegetație și perioada de repaus.

Mărul – Perioada de vegetație

Perioada de vegetație are câteva fenofaze de creștere și de fructificare, de care este bine să se țină seama în tehnologia de cultură a acestei specii pomicole.

Fenofazele creșterii la măr:

  • dezmugurirea și începutul creșterii lăstarilor încep de obicei la sfârșit de aprilie și sfârșesc odată cu formarea primelor 4 – 5 frunze pe lăstar; în această fază creșterea este lentă și se face, în principal, pe seama substanțelor de rezervă existente în pom;
  • creșterea intensă a lăstarilor se caracterizează prin alungirea lăstarilor, sporirea numărului de frunze și formarea mugurilor pentru anul viitor; planta începând să asimileze mult prin fotosinteză și să extragă intens apa cu sărurile minerale din sol. Bilanțul acumulare-consum de substanțe organice este relativ unitar. Calendaristic, această fază se încheie către sfârșitul lunii iulie;
  • încetinirea și încetarea creșterii lăstarilor încep când creșterea de la o zi la alta este în scădere și se termină când în vârful lăstarilor apare mugurele apical (terminal). În această fază, internodurile sunt mai scurte, suprafața limbului frunzelor formate este mai mică, iar pe întreg pomul fotosinteza este maximă;
  • coacerea țesuturilor și pregătirea pentru repaus încep odată cu definitivarea mugurelui apical și se termină cu căderea frunzelor (în luna noiembrie). Procesele de acumulare a substanțelor de rezervă sunt intense, deși consumurile sunt încă relativ mari.

Fenofazele fructificării la măr:

  • înfloritul și legarea fructelor; această fază corespunde cu dezmuguritul mugurilor vegetativi și începutul creșterii lăstarilor și are loc, în principal, tot pe seama substanțelor de rezervă din pom;
  • creșterea fructelor începe odată cu creșterea intensă a lăstarilor, necesitând consum mare de substanțe organice pe care plantele trebuie să le aibă la dispoziție pentru a forma fructe multe și mari;
  • diferențierea mugurilor micști pentru producția anului viitor începe cu inducția florală ce are loc la sfârșit de iunie-început de iulie și continuă cu formarea în muguri a primordiilor florii. De acest proces depinde în bună măsură producția de fructe a anului următor;
  • maturarea fructelor este diferită ca durată și epocă de la un soi la altul; începe atunci când fructele nu mai cresc în volum, iar în pulpă au loc o serie de procese chimice și biochimice de acumulare și transformare a unor componente.

Procesele de creștere și fructificare sunt în strânsă corelație, cunoașterea acestora fiind utilă în aplicarea corectă și la timp a unor lucrări tehnologice care să ajute pomii în formarea unor recolte mari.

Perioada de repaus vegetativ la cultura de măr

Perioada de repaus vegetativ începe la căderea frunzelor, care are loc după cum s-a amintit la sfârșit de noiembrie, și se termină primăvara, când mugurii încep să crească. În această perioadă se pot înființa plantații, se pot face tăieri de formare și de rodire, se pot aplica unele tratamente fitosanitare specifice. Repausul vegetativ se împarte la rândul său în două perioade:

Repausul obligatoriu (profund), cel în care intră pomii la sfârșitul toamnei, când începe căderea frunzelor și temperaturile atmosferice ating frecvent valori de sub 0˚C. Această perioadă durează de regulă 2-3 luni, de la sfârșitul lunii noiembrie până la sfârșitul lunii ianuarie. În acest interval de timp, pomii nu pornesc în vegetație, chiar dacă intervin perioade cu temperature atmosferice positive de mai lungă durată.

Repausul facultativ, este cel în care pomii nu pornesc în vegetație datorită menținerii relativ constante a temperaturilor scăzute. Acest repaus cuprinde de regulă perioada februarie-martie. Dacă în acest interval de timp se înregistrează temperaturi ridicate, pomii pot ieși din repaus și sunt expuși unor înghețuri de revenire ulterioare, cu repercusiuni grave în producția de fructe a anului respectiv.

Durata de viață economică a unei plantații de măr este diferită în funcție de portaltoi și de intensitatea tehnologiei aplicate. În livezile intensive, de mare densitate, cu pomi altoiți pe M9, vărsta economică este de 15-20 de ani, uneori chiar mai redusă; în livezi cu pomi altoiți pe portaltoi mai viguroși (de ex. MM106), rentabilitatea plantației poate fi de 25-30 de ani, iar în livezi cu pomi altoiți pe portaltoi generativi, așa numitele livezi clasice vechi, vărsta rentabilă a plantației poate fi chiar de până la 50-60 de ani.

Unde se mărul? Alegerea terenului pentru amplasarea plantației de măr

Decizia de a înființa o livadă de meri trebuie să aibă în vedere câteva aspecte esențiale:

Favorabilitatea pedo-climatică a zonei pentru specia pomicolă respectivă. Simbioza soi-portaltoi a unui pom are o anumită rezistență biologică la climă și sol, putând realiza performanțe productive doar într-un areal favorabil de cultură. Temperatura, precipitațiile, curenții de aer, solul, apa freatică, relieful, expoziția terenului, sunt factori de care trebuie să se țină seama înainte de a înființa o plantație. Este indicat să se evite văile închise, fără un drenaj aerian corespunzător, zonele cu grindină frecventă sau cu pante de peste 15%, cu soluri subțiri și reci și/sau cu conținut prea ridicat în argilă, sau care sunt expuse la băltiri periodice de apă.

Cele mai favorabile expoziții pentru amplasarea plantațiilor de măr sunt cele sudice, apoi în ordine descrescândă cele sud-estice, sud-vestice, nord-estice și nord-vestice. Este foarte important de știut faptul că nu trebuie să se cultive, pe aceeași suprafață de teren, aceeași specie pomicolă după ea însăși, pentru că apare fenomenul de “oboseală” a solului, care determină creșteri reduse și neuniformitate a plantației, iar dacă totuși se replantează aceeași specie, atunci trebuie să se lase terenul liber cca. 2 – 3 ani după defrișarea vechii livezi, sau să fie cultivat cu specii anuale (leguminoase, graminee).

Solurile cele mai bune pentru cultura mărului sunt cele cu textură mijlocie luto-nisipoasă, lutoase, chiar luto-argiloase, dar permeabile pentru apă, aer și căldură, soluri profunde și cu o compoziție chimică și microbiologică bogată, cu un pH de la slab acid la slab alcalin. Detalii privind favorabilitatea mărului față de proprietățile solului se găsesc într-un capitol anterior al lucrării.

Suprafața terenului destinat unei plantații de măr poate fi plană, sau cu pante de până la 15%, fără pericolul băltirilor, având apa freatică la cca. 3-4 m, astfel încât să fie posibilă mecanizarea lucrărilor de întreținere. Un indiciu de favorabilitate pentru cultivarea mărului este prezența în flora spontană a unor specii ca stejarul, alunul, fagul, mărul și părul pădureț, cireșul sălbatic, dar și ierburi din familia gramineelor și leguminoaselor. Dimpotrivă, specii ca plopul, salcia, rogozul, indică existența unor soluri prea umede, reci, adesea prea acide, așadar improprii cultivării pomilor în general.

Un alt criteriu de care se ține seama la alegerea terenului pentru plantarea mărului, sau a altor specii pomicole, este și tradiția zonei respective, existența forței de muncă, a căilor de transport, posibilitatea de aprovizionare cu apă pentru irigare și efectuarea tratamentelor fitosanitare și nu în ultimul rând un studiu de piață recomandabil pentru producția de fructe.

Prelucrarea terenului pentru plantarea mărului

Volumul și natura lucrărilor de organizare și amenajare a suprafeței terenului depind de orografie, sol, sistem de cultură, particularități biologice specifice, cultură premergătoare (cereale, pășuni, livezi bătrâne).

Înainte de toate, trebuie stabilit perimetrul suprafeței respective, după care terenul se defrișează și se nivelează (dacă este cazul), se împrejmuiește cu gard în special împotriva rozătoarelor (iepuri, căprioare), apoi se parcelează, se trasează și se amenajează drumurile și aleile dintre parcele, zonele de întoarcere ale utilajelor mecanice cu care se va lucra în livadă, locul clădirilor administrative, al spațiilor de parcare a utilajelor, de depozitare temporară a unor materiale și a producției de fructe recoltate, sursa de apă și sistemul de irigare.

Orice amenajare în vederea înființării unei livezi de meri se face pe baza unui proiect tehnic inițial avizat. Acest proiect constituie o operațiune de răspundere care îmbină cunoștințele tehnice cu experiența și originalitatea.

Stabilirea și amplasarea rețelei de drumuri și zone de întoarcere se realizează în așa fel, încât să se poată circula în orice anotimp și spre orice punct al plantației cu agregatele și utilajele de transport, precum și pentru întreținerea culturii (tractoare, mașini de stropit, remorci, platforme de recoltare – tăiere etc.). Suprafața totală a drumurilor și zonelor de întoarcere nu trebuie să depășească 5-6 % din suprafața totală a fermei.

Necesarul de construcții anexe ale unei ferme pomicole se stabilește în funcție de:

  • suprafața plantației și volumul estimat al producției de fructe;
  • perioada de recoltare, posibilitățile de livrare imediată sau de depozitare temporară a producției de fructe;
  • gradul de mecanizare a lucrărilor și volumul materialelor (, pesticide, ambalaje);
  • asigurarea pazei, adăpost temporar al muncitorilor, grup social, sursă de apă etc;

Parcelarea terenului. Parcela este unitatea organizatorică a unei plantații pomicole, caracterizată prin omogenitate orografică, pedologică, de sortiment și densitate. Mărimea unei parcele este determinată de configurația terenului, de pantă, de sol, de posibilitatea mecanizării lucrărilor etc. În funcție de aceste criterii, parcelele pot avea următoarele dimensiuni orientative:

  • parcele de 5 – 10 ha, pe teren plan sau cu pantă de până la 5 – 6%, cu sol uniform și profund;
  • parcele de 2 – 4 ha pe terenuri cu panta de 6 – 10%;
  • parcele de 0,5 – 2 ha, pe terenuri cu pante de 10 – 15%, cu soluri neuniforme și teren frământat.

Rândurile de pomi vor fi orientate cu precădere pe direcția N-S, iar pe terenuri cu pante de peste 10%, rîndurile de pomi vor fi orientate paralel cu direcția curbelor de nivel, pentru reducerea eroziunii de suprafață a solului.

Pregătirea terenului pentru plantarea mărului

  • Defrișarea constă în înlăturarea resturilor vegetale ale altor culturi sau a vegetației forestiere care au existat pe acel teren;
  • Nivelarea terenului se face acolo unde este necesar, dacă suprafața solului este neuniformă (denivelată), cu pericol de băltiri, impietare a traficului tehnologic, sau pentru realizarea unei ușoare pante de scurgere superficială a excesului temporar de apă;
  • Scarificarea este lucrarea de afânare profundă a solului (50-60 cm adâncime) fără deranjarea orizonurilor structurale ale acestuia, executată cu utilaje speciale (De ex. Buldozer cu scarificator și lamă de nivelare folosit la pregătirea terenului pentru plantarea pomilor), fiind necesară pentru realizarea unui regim aerohidric corespunzător pentru creșterea pomilor, îndeosebi în cazul solurilor compacte sau mai mai argiloase (luto-argiloase), sau pentru îndepărtarea rădăcinilor plantației anterioare;
  • Fertilizarea de bază, pe toată suprafața terenului ce urmează a fi plantat, pentru aprovizionarea solului cu elemente minerale și/sau pentru alături de amendarea solurilor acide. Orientativ, se pot folosi 30-35 t/ha gunoi de grajd, sau 10-12 t/ha gunoi de păsări, iar după recomandări internaționale (Olanda), chiar 100 t/ha. Doza de amendamente este diferită în funcție de pH-ul și de aciditatea hidrolitică a solului respectiv;
  • Arătura adâncă, la adâncimea de 25-35 cm, pentru încorporarea îngrașămintelor sau amendamentelor;
  • Discuirea, la 10 – 15 cm adâncime prin 2 treceri perpendiculare, pentru mărunțirea solului și nivelare superficială.

Deși nu se recomandă astfel de terenuri pentru înființări de plantații, în unele zone colinare cu orografie specifică, se impun o serie de măsuri de combatere a eroziunii solului și de asigurare a condițiilor de cultură pe întreaga suprafață a parcelelor. Dintre aceste măsuri (lucrări) se amintesc: construirea de canale de coastă pentru prelucrarea și evacuarea apei din precipitații, pozarea de drenuri absorbante și colectoare a apelor subterane (pentru drenarea izvoarelor de coastă), debușee și bazine de colectare și păstrare a apei pentru irigare și tratamente fitosanitare.

Instalarea mijloacelor de susținere a pomilor. Pentru livezi de mare densitate, cu pomi altoiți pe portaltoi de vigoare redusă (M9, M27), este obligatorie instalarea mijloacelor de susținere cu spalieri cu sârme pe direcția rândului de pomi. La acest sistem se poate adăuga și tutori individuali din bambus, care asigură un plus de siguranță în susținerea și verticalizarea axului pomilor. Dacă plantația respectivă se află într-o zonă cu risc mare pentru căderile de grindină, se impune instalarea unui sistem de susținere diferit, cu dublu rol (susținerea pomilor și a plasei antigrindină). Pregătirea terenului pentru plantare cu diferite etape se poate urmări în figurile de mai jos.

Măsuri recomandate pentru înființarea unei plantații pomicole a) instalarea sistemului
Măsuri recomandate pentru înființarea unei plantații pomicole a) instalarea sistemului de sustinere înainte de plantare, b) după plantare, c) instalarea plasei antigrindină–antiinsolație, d) instalarea și funcționarea echipamentului de irigare prin picurare cu banda umectată

Cultura de măr. mărul?

Pentru înființarea unei livezi de meri, materialul săditor trebuie să fie certificat, obținut în pepiniere pomicole autorizate, care să garanteze calitatea, autenticitatea și sănătatea pomilor. Pomii pot fi cu coroana preformată din pepinieră (pomi knip), cu 8-12 ramuri anticipate, caz în care se poate obține producție de fructe încă din primul an de la plantare, sau pot fi pomi fără ramuri anticipate (vargă), în acest caz sunt necesari încă 1-2 ani pentru formarea coroanei cu întârzierea corespunzătoare a intrării pe rod a pomilor.

Alegerea soiurilor se face în funcție de preferințele gustative, de destinația producției de fructe, de perioada de coacere și valorificare a producției, de asigurarea polenizării. Unul dintre soiuri este soi de bază, cu ponderea cea mai mare în parcelă și încă unul sau două soiuri polenizatoare, cu pondere mai mică. (Exemplu: soi de bază 6 – 8 rânduri, intercalate cu 2 rânduri soi polenizator).

Pichetarea este lucrarea prin care se marchează pe terenul unei parcele direcția, lungimea și distanțele dintre rândurile de pomi, locul pe care-l va ocupa fiecare șpalier de susținere, sau chiar fiecare pom (Fig. de mai jos). Pichetul este un țăruș de regulă din lemn, ascuțit la un capăt, gros de 2 – 4 cm și lung de 50 – 80 cm. În sistemele de cultură pomicolă moderne, pentru pichetare se folosește aparatură GPS,
care facilitează lucrarea și asigură precizie.

Pichetarea este o lucrare tehnică ce trebuie executată cu profesionalism atunci când dorim să avem o plantație încheiată corespunzător, în forme rectangulare. Dintre sistemele de pichetaj se amintesc:

  • pichetajul în pătrat, când distanțele între rânduri sunt egale cu distanțele între pomi pe rând și terenul este plan, sau cu pantă de până la 5-6%;
  • pichetajul în dreptunghi, când distanțele între rânduri sunt mai mari decât distanțele între pomi pe rând, iar terenul este plan sau chiar cu pantă mai mare, dacă rândurile sunt orientate paralel cu curbele de nivel;
  • pichetajul în șah se execută atunci când se dorește ca fiecare pom de pe un rând să fie așezat în mijlocul intervalului dintre alți doi pomi de pe rândurile vecine. Astfel, oricare trei pomi alăturați din rânduri vecine ocupă vârful unui triunghi isoscel sau echilateral. Avantajul este că se folosește mai eficient spațiul de creștere pentru coroane și se reduce eroziunea de suprafață a solului;
Scheme diferite de pichetare
Scheme diferite de pichetare

La ce distanță se plantează mărul?

Distanțele de plantare la măr depind în primul rând de vigoarea portaltoilor, apoi de fertilitatea naturală a solului, de specificul de creștere al soiurilor, de forma de coroană și de tehnologia de cultură aplicată. Intensivizarea unei plantații pomicole constă, în general, din folosirea unui material săditor (soiportaltoi) de înaltă valoare biologică, cu vigoare redusă de creștere, ce permite densități mari (pomi/ha), unde se aplică o tehnologie intensivă de cultură. Distanțe orientative de plantare pentru o livadă de măr sunt redate în tabelul de mai jos.

Distanțe orientative de plantare pentru livezi de măr în funcție de vigoarea portaltoiului
Distanțe orientative de plantare pentru livezi de măr în funcție de vigoarea portaltoiului

Când se plantează merii?

Plantarea merilor se recomandă să se facă toamna, imediat după intrarea pomilor în repaus, caz în care se asigură un bun contact al solului cu rădăcinile pomilor până în primăvară, o prindere bună, o mai rapidă pornire in vegetație și creșteri anuale mai mari. Numai în cazul în care nu s-a putut pregăti terenul din toamnă se poate planta primăvara, sau în ferestrele iernii, atunci când solul nu este înghețat, sau atunci cand nu se poate asigura paza pomilor în perioada rece a anului.

În cazul în care plantația va fi amplasată pe un teren cu suprafață relativ plană, pe un sol greu, cu permeabilitate redusă pentru apă și cu exces temporar de umiditate, înainte de plantarea pomilor se vor executa biloane înălțate la 25 – 40 cm pe direcția fiecărui rând de pomi. Bilonarea se va realiza cu un plug cu o singură trupiță, prin câte o trecere, de o parte și de alta a fiecărui rând.

Cât de mari trebuie să fie gropile de plantare la măr?

Gropile de plantare se fac manual, cu cazmaua, sau mecanic, cu burghie speciale purtate și acționate de tractor. Atunci când gropile sunt făcute manual, acestea trebuie să urmărească aliniamentul picheților care nu vor fi deranjați din poziția inițială. Pichetul rămâne pe peretele nordic al gropii, după acesta vor fi aliniate rândurile de pomi. Dacă gropile sunt săpate cu burghiul mecanic, centrul gropii va fi locul unde a fost înfipt pichetul.

Dimensiunile gropilor de plantare sunt diferite, în funcție de vigoarea portaltoiului, de modul în care a fost pregătit terenul pentru plantare, de textura solului, de panta terenului. Astfel, în teren plan, pe sol cu textură medie, scarificat, gropile pot fi de 35 cm × 35 cm × 35 cm, pe un sol cu textură fină, cu pantă de până la 10%, gropile pot fi de 40 cm × 40cm × 40 cm, iar pe terenuri cu pante mai mari, unde terenul nu a
fost scarificat sau arat, gropile de plantare pot ajunge la dimensiuni de 60 cm × 60 cm × 40 cm.

În cazul în care se înființează o plantație de mare densitate, cu pomi altoiți pe portaltoi de vigoare redusă (M9, M27), plantarea pomilor se face direct pe aliniamentul pichetat al rândurilor, fără a mai picheta fiecare pom, ci doar cu ajutorul unui cablu (sârmă) marcat corespunzător distanței dintre pomi pe rând, iar gropile de plantare se fac direct în dreptul marcajelor de pe cablu (Fig. de mai jos).

Deosebit de importantă este plantarea corectă a pomilor, în general, indiferent de specie. Punctul de altoire trebuie să fie cu cel puțin 10-15 cm deasupra solului și să rămână așa pe toată perioada de întreținere a livezii. Mărul, în special, poate trece foarte ușor pe rădăcini proprii, crescând rădăcini din soi, eliminând astfel portaltoiul și influența pozitivă a acestuia asupra vigorii pomilor. Înainte de plantare se fasonează rădăcinile (se scurtează rădăcinile mai lungi de 15-20 cm, se înlătură cele vătămate și se elimină porțiunile atacate eventual de unele boli), iar mocirlirea este opțională, această operație fiind mai importantă la plantarea de primăvară.

Este recomandat ca la fiecare groapă de plantare să se administreze 5-6 kg de gunoi de grajd, sau 80 – 100 g de îngrășăminte chimice cu azot. După acoperirea cu sol a rădăcinilor, se tasează bine solul în groapă pentru un mai bun contact dintre sol și rădăcini și pentru a elimina spațiile goale ce pot acumula exces temporar de apă care provoacă asfixiere radiculară.

Plantarea pomilor pe bilon cu ajutorul cablului marcat la distanțele dintre pomi rând
Plantarea pomilor pe bilon cu ajutorul cablului marcat la distanțele dintre pomi rând

Când și cum se taie mărul? Forme de coroană la măr

Așa numitele “tăieri” aplicate speciilor pomicole reprezintă ansamblul de lucrări efectuate direct asupra plantelor în vederea controlului creșterii și fructificării acestora. Fără tăieri, pomii ar intra pe rod mai târziu, ar crește haotic, ar rodi mai puțin și ar avea fructe de calitate inferioară. În funcție de forma de coroană pe care dorim să o aplicăm, încă din primul an după plantare se fac tăieri specifice, însoțite de
palisări, pliviri, sau ciupiri ale vârfurilor unor lăstari.

Tăierile de formare și rodire la măr sunt lucrări de o complexitate tehnică deosebită, care necesită o gândire în perspectivă asupra dinamicii ramurilor pomilor; aceste tăieri au câteva principii de bază de care trebuie să se țină cont indiferent de specia pomicolă:

  • să favorizeze creșterea și definitivarea formei de coroană dorite cât mai repede;
  • să grăbească (sau, în cel mai rău caz, să nu întârzie) intrarea pe rod;
  • să reducă pe cât posibil procentul de ramuri tăiate din totalul de ramuri al coroanei;
  • să structureze o coroană simplă, echilibrată cu sistemul radicular și cât mai apropiată de forma naturală a speciei sau soiului respectiv;
  • să păstreze un echilibru anual între creștere și fructificare;
  • să favorizeze calitatea fructelor prin normarea rodului, aerisirea coroanei și captarea luminii solare fotosintetizante.

După perioada în care se efectuează, există tăieri în uscat, de detaliu și în volum mai mare aplicate iarna, în repausul vegetativ și tăieri în verde, de rectificare (suplinire), în volum mai mic, aplicate în perioada de vegetație. În ultimii ani se acordă o atenție sporită tăierilor în verde, care aplicate riguros pot reduce mult intervențiile în uscat când vremea este nefavorabilă și ziua de lucru mai scurtă.

Tăierile în verde asociate cu palisări, ciupiri, pliviri de lăstari sunt benefice pentru formarea coroanelor dorite și, în special, pentru sporirea inducției mugurilor de rod, pentru creșterea cantitativă și calitativă a fructelor. Astfel, tăierile în uscat, care se pot aplica în toată perioada de repaus vegetativ, vor fi mai reduse și nu va fi necesară înlăturarea masivă a unor creșteri în care pomul a investit energie și a înmagazinat substanțe de rezervă.

După obiectivele urmărite, la măr se deosebesc două feluri de tăieri:

  • tăieri de proiectare și formare a coroanei, care se aplică în primii ani de la plantare până la intrarea pe rod și care au ca obiectiv principal formarea tipului de coroană ales și favorizarea formării ramurilor de rod. Se proiectează și se consolidează ramurile de schelet ale pomului. Pentru aceasta se recomandă 2- 3 intervenții în verde pe an. Prima intervenție se efectuează când lăstarii au 8 – 10 cm lungime, suprimând lăstarii concurenți, plasați deasupra sau dedesubtul ramurilor de schelet, precum și pe cei care nu au între ei spații minime de 12 – 15 cm.

A doua operație în verde se face în luna iunie, când se palisează pe pozițiile dorite lăstarii care vor forma scheletul pomului, și se corectează (se măresc) unghiurile de ramificare a lăstarilor pentru stimularea diferențierii pe aceștia a mugurilor de rod. A treia lucrare în verde se face în iulie-august, când se palisează noile creșteri ale lăstarilor și se elimină sau se scurtează creșterile inutile. Pe lângă aceste intervenții de bază, este bine să se mai aplice, acolo unde este necesar, și alte operații de corectare a creșterii (ciupiri, dresări, înclinări) ale unor lăstari.

  • tăieri de întreținere și fructificare, care încep la intrarea pe rod și continuă până la defrișarea livezii, au ca obiectiv păstrarea formei de coroană proiectate, menținerea unui echilibru între creștere și fructificare, evitarea îndesirii coroanei, normarea încărcăturii de muguri de rod, reîntinerirea eșalonată a unor porțiuni din coroană.

Mărul necesită tăieri de fructificare în fiecare an. Tăierile la 2 – 3 ani nu asigură producții constante și chiar accentuează alternanța de rodire. Tăierile de fructificare se vor axa în special pe rărirea ramurilor și nu pe scurtarea lor care ar intensifica și mai mult creșterile vegetative și îndesirea exagerată a coroanei în detrimentul fructificării. După mai mulți ani, ramurile de semischelet se alungesc, se epuizează și atârnă în coroană, iar formațiunile de rod de pe aceste ramuri se îndesesc și îmbătrânesc.

Astfel, este necesară scurtarea sau chiar suprimarea la 3 – 4 ani a unora dintre aceste ramuri, pentru a le înlocui treptat cu altele tinere. Nevoia de lumină face ca noile ramuri de rod să apară spre periferia coroanei pomului și în etajul superior, ducând treptat la degarnisirea și debilitarea etajului inferior al coroanei. Pentru a păstra un echilibru de creștere și fructificare în întreaga coroană este necesară asigurarea prin tăieri a pătrunderii luminii spre toate porțiunile din coroană și apropierea formării rodului de axul pomului.

Norme și operații tehnice la cultura de măr

Cunoașterea modului de execuție a tăierilor și a efectelor acestora reprezintă o condiție esențială pentru o tăiere eficientă. În funcție de modul de creștere și fructificare, tăierile se diferențiază pe specii și uneori chiar pe soiuri.

Tăierea ramurilor anuale constă în tăierea integrală, atunci când sunt dese și trebuie rărite, când împiedică formarea tipului de coroană stabilit, sau când sunt verticale și prea viguroase.

Scurtarea ramurilor anuale este, în general, recomandată, deoarece se garnisesc cu muguri de rod și scurtându-le, se favorizează creșterile vegetative din porțiunea de ramură rămasă, îndesind astfel coroana.

Suprimarea (plivirea) lăstarilor se execută după aceleași reguli ca și tăierea ramurilor anuale, având aceleași efecte, cu deosebirea că se face în verde (în timpul vegetației).

Ciupirea lăstarilor, constă în ruperea (tăierea) vârfurilor de creștere. Dacă ciupirea se face în faza de creștere intensă se oprește temporar creșterea lăstarului respectiv, favorizând creșterea lăstarilor vecini, iar dacă ciupirea se face către sfârșitul fazei de creștere intensă se stimulează formarea de noi lăstari laterali anticipați pe lăstarul ciupit.

Înclinarea sau arcuirea ramurilor anuale și a lăstarilor, însoțită de palisare (legare) pe poziția dorită, mărește unghiul dintre direcția de creștere și verticala locului, stimulând diferențierea mugurilor de rod pe acea ramură, încetinirea creșterii și formarea tipului dorit de coroană.

Frângerea parțială sau torsionarea ramurilor anuale sau a lăstarilor se face în același scop ca și arcuirea, și se aplică atunci când nu se poate palisa.

Crestarea și inelarea ramurilor anuale întrerup temporar vasele conducătoare de sevă, mărind sau micșorând afluxul de hrană. Crestarea este, de fapt, secționarea scoarței (cojii) pe o lățime de 2-3 mm deasupra unei ramuri (mugure) cu scopul de a stimula creșterea acesteia, sau sub ramură (mugure) pentru a frâna creșterea sau pornirea în vegetație. Inelarea constă în decuparea de jur împrejur a unui inel de scoarță lat de 3-5 mm; organele de sub inelarea făcută primăvara cresc mai intens.

Tăierea ramurilor de semischelet constituie veriga principală a lucrărilor de tăiere. Semischeletul se formează din evoluția ramurilor anuale care se îngroașă și se garnisesc cu formațiuni fructifere și cu alte creșteri laterale, ramificându-se (Fig. de mai jos). Ramurile de semischelet se scurtează deasupra unor ramificații laterale atunci când sunt prea lungi, sau supraîncărcate cu rod. În general semischeletul mai vechi de 3-4 ani devine slab productiv și trebuie reîntinerit prin tăieri integrale sau parțiale.

Dacă pomul este prea încărcat, ramificat, provocând îndesirea coroanei, aceasta se rărește prin tăieri, astfel încât distanțele dintre două ramuri de semischelet vecine să fie de 20-25 cm. În livezile intensive de mare densitate, cu pomi altoiți pe portaltoi de mică vigoare, la formele de coroană cu ax, orice tăiere a unei ramuri de semischelet de pe ax se face la un cep de 3-5 cm lungime, pentru a stimula creșterea, din acel cep, a altor noi ramuri tinere.

Scurtarea ramurilor de semischelet; săgețile indică locul de unde se pot face tăierile
Scurtarea ramurilor de semischelet; săgețile indică locul de unde se pot face tăierile

Tăierea ramurilor purtătoare de rod poate fi parțială sau chiar totală în următoarele cazuri:

  • când au o încărcătură prea mare de rod și se consideră că nu poate hrăni fructele în mod corespunzător, ramurile se scurtează, eliminând astfel o parte din rod;
  • când ramurile sunt debile, se scurtează pentru stimularea creșterii sau se suprimă pentru a stimula alte creșteri vecine;
  • când ramurile sunt prea dese, stânjenind pătrunderea luminii în coroană, atunci se elimină o parte din ele.

Cele mai multe formațiuni fructifere se află pe ramurile de schelet și de semischelet de 3-4 ani; lemnul de 5-6 ani îmbătrânește, produce fructe mai puține și mai mici. Distanțele optime între ramurile de rod sunt de 15-25 cm.

Tăierea ramurilor lacome. Acestea apar pe pomi atunci când au fost făcute anterior tăieri masive în coroană, din cioturi, din porțiuni de ramuri arcuite excesiv, sau când au fost rupte accidental ramuri groase de schelet, pomul tinzând să-și refacă volumul coroanei. În general, ramurile lacome sunt nedorite pe pom, deoarece au creșteri mari, care consumă inutil energia și substanțele hrănitoare ale pomului, strică forma coroanei și sporesc înălțimea acesteia. Atunci când aceste ramuri apar pe pom, este recomandabil să fie înlăturate integral, chair de la punctul de creștere. Sunt și cazuri când aceste ramuri nu se taie, ci se scurtează, pentru refacerea unor porțiuni din coroană.

Tăierea șarpantelor, a lemnului vechi, este necesară când acestea au îmbătrânit, s-au alungit și degarnisit, sau când s-au produs diferite accidente care au afectat ramura respectivă (ger, rupere sub greutatea rodului, uscare parțială). Se evită tăierea ramurilor mai groase de 7-10 cm, iar dacă totuși au fost necesare astfel de tăieri, suprafața tăiată se unge cu mastic (amestec special folosit la altoiri), sau cu vopsea în ulei. Aceste tăieri afectează vizibil întregul pom, stimulând alte creșteri ce trebuie dirijate pentru a nu se crea dezechilibre în coroană. Tăierea șarpantelor este aplicată mai frecvent în vederea regenerării pomilor aflați în declin, în ultimii ani de viață înainte de defrișare.

Tăierea mecanizată este o tăiere care vine în sprijinul tăierilor manuale. Aceasta se practică de obicei în livezi intensive, de mare densitate si uniformitate a coroanelor. Se aplică înainte de recoltarea fructelor pentru a spori pătrunderea luminii care sporește colorația fructelor, sau se fac taieri mecanice în uscat, pentru reducerea volumului de tăieri manuale de rectificare ulterioară. Tăierea mecanizată este o tăiere de suprafață, care trebuie completată cu o tăiere manuală în profunzime a coroanelor, pentru eliminarea ramurilor degarnisite, zdrobite sau uscate.

Ramurile rezultate la tăierea manuală sau mecanică și rămase pe sol se pot toca (zdrobi) cu o tocătoare mecanică specială purtată de tractor. Materialul vegetal rezultat din tocare se împrăștie pe suprafața solului din livadă, constituind un plus de materie organică.

Forme de coroană la măr

Mărul este specia care răspunde foarte bine la diferite forme de coroană, de la coroane simple, aplicate în livezi comerciale, până la coroane mai complexe, artistice, aplicate în grădini particulare pe suprafețe mici. Din dorința de a produce cât mai multe fructe și de bună calitate, omul a creat o multitudine de forme de coroană care să capteze cât mai multă lumină, să producă fructe mai rapid, să se poată îngriji și recolta mai ușor. Alegerea unui tip de coroană pentru pătrunderea optimă a luminii solare se face în funcție de vigoarea pomilor, de distanțele de plantare, de sol, de specificul natural de creștere și fructificare al speciei și soiului respectiv.

Coroanele pomilor se diferențiază între ele prin volum, înălțime și contur, prin numărul, vigoarea și orientarea spațială a elementelor permanente (ramurile de schelet) și nepermanente (ramurile de semischelet), cât și prin modul de tăiere de formare și/sau de rodire. Structura coroanelor se recomandă să fie preponderent alcătuită din ramuri tinere purtătoare de cât mai multe formațiuni fructifere.

Forma de coroană Fus la măr

Această formă de coroană sugerează prin nume aspectul general al pomilor. Este preponderentă în pomicultura europeană și nu numai, pretându-se pentru livezi de mare densitate, cu pomi altoiți pe portaltoi de mică vigoare (M9, M27). Necesită mijloace de susținere (spalieri cu sârme și tutori individuali din bambus), deoarece pomii s-ar putea frânge sub greutatea fructelor. La maturitatea livezii, baza coroanei este de 1,0 – 1,2 m în diametru, iar înălțimea pomilor variază de regulă între 2,5 și 3,5 m, în funcție de portaltoi, de soi, și de sistemul de susținere. Sunt două variante de “fus” folosite mai mult: fus tufă și fus subțire sau fus olandez:

Fusul-tufă prezintă un trunchi de 0,5 – 0,6 m, prelungit cu un ax pe care se inserează 10 – 15 șarpante dispuse neregulat, distanțate la 15 – 25 cm, dirijate să crească aproape orizontal (Fig. de mai jos a). Nu are subșarpante, șarpantele fiind numeroase, rămânând de mici dimensiuni și schimbându-se periodic prin tăieri speciale;

Fusul subțire sau fusul olandez este o coroană conică de volum mic, potrivită pentru livezi intensive de mare densitate și productivitate, cu pomi altoiți pe portaltoi de vigoare mică (Fig. de mai jos b). Reprezintă o evoluție a fusului-tufă prin faptul că, spre deosebire de acesta, axul pomului se transferă în fiecare an pe o ramură laterală mai puțin viguroasă pentru a-i tempera creșterea. Astfel, axul fusului subțire este în zigzag. Trunchiul este de 0,4 – 0,5 m înălțime, cu 3 – 4 șarpante de bază, apoi restul ramurilor sunt scurte și inserate neregulat la 15 – 20 cm distanță intre ele pe ax.

Ramurile de semischelet de pe ax se taie eșalonat la un cep de 3-5 cm, când acestea depășesc 1/3 din diametrul axului, sau când depășesc vârsta de 3-4 ani, pentru menținerea unui semischelet permanent tânăr și productiv. Forma de coroană fus poate fi folosită și în plantații de medie densitate, cu pomi altoiți pe portaltoi mai viguroși (MM 106), fără mijloace de susținere a pomilor (Fig. de mai jos c).

Forme de coroană pentru măr a) schemă fus-tufă, b) fus subțire, măr, soiul Goldrush
Forme de coroană pentru măr: a) schemă fus-tufă, b) fus subțire, măr, soiul Goldrush /M9, c) fus subțire, soiul Idared /MM 106

Forma de coroană “Ax vertical” la măr

Aceasta este forma care poate înlocui fusul; se bazează pe aceleași elemente constructive, cu deosebirea că înălțimea pomilor poate fi mai mare decât la fus, iar lățimea (grosimea) gardului fructifer este mai mică. Această formă de coroană este recomandată, de asemenea, pentru livezi de mare densitate, așa numitele livezi pietonale, unde se pot obține performanțe productive remarcabile. Pomii conduși în acestă formă de coroană trebuie să aibă sistem de susținere colectivă (spalieri cu sârme) și individual (bambus) (Fig. de mai jos).

Forma de coroană ax vertical – schemă
Forma de coroană ax vertical – schemă

Forma de coroană palmetă la măr

Palmeta are, în ansamblu, aspectul palmei omului cu degetele depărtate unele de altele. Inspirată din pomicultura italiană, a fost forma de coroană cel mai des folosită în România, îndeosebi la măr și la păr. Deși în ultimii ani este contestată de pomicultori, este în continuare recomandată pentru soiurile cu formațiuni fructifere mai lungi, formând în plantațiile pomicole așa numitele garduri fructifere, în care un pom are proiecția coroanei pe sol de aproximativ 2,5 – 3,0 m de-a lungul rândului, o lățime de 1,2 – 1,4 m și înălțime de 2,0 – 2,5 m. În general, palmeta este recomandată pentru livezi de măr altoite pe portaltoi de vigoare medie (MM106, M26), dar necesită sistem de susținere pentru legarea și formarea brațelor scheletului multianual. În decursul timpului s-au creat diferite variante de palmetă (Fig. de mai jos).

Palmeta cu brațe orizontale
Palmeta cu brațe orizontale
  • Palmeta etajată, cu brațe oblice, este o coroană aplatizată, cu un trunchi de 40 – 50 cm și un ax vertical pe care se formează 3 – 4 etaje distanțate la 40 – 50 cm, alcătuite din câte două ramuri opuse, dirijate pe direcția rândurilor de pomi. Înclinarea ramurilor este de 45 – 55° față de verticală;
  • Palmeta etajată, cu brațe orizontale, se diferențiază de palmeta cu brațe oblice doar prin mărirea unghiului de ramificare a șarpentelor de bază la 90° față de verticală, în rest are aceleași caracteristici ca cele descrise mai sus. De specificat este faptul că se formează mai greu, dar permite o mai bună pătrundere a luminii în coroana aplatizată, destinată livezilor intensive de măr de vigoare mijlocie;
  • Palmeta neetajată, cu brațe oblice, este o coroană cu un trunchi de 0,3 – 0,4 m, prelungit cu un ax pe care șarpantele sunt dispuse alternativ (nu în etaje), la 20 – 30 cm una de alta, înclinate la 50 – 60°. Se pretează pentru pomi din diferite specii, la soiuri de vigoare mică și cu o capacitate redusă de ramificare. Atât palmeta etajată cât și cea neetajată necesită spalieri pentru formare și susținere a coroanei pomilor.
  • Palmeta evantai este reprezentată prin pomi cu trunchi mic de 0,3 – 0,4 m, din care se formează două șarpante, aplatizate pe direcția rândurilor, din care cresc mai multe ramificații periferice, dirijate prin tăieri anuale repetate.

Mărul – Coroana piramidală

Coroana piramidală la măr, așa cum sugerează și numele, are în ansamblu forma unei piramide cu diferite variante constructive, care nu necesită, în general, sistem de susținere pentru formare a pomilor. Pomii maturi conduși în formă de piramidă au de regulă o proiecție a coroanei pe sol de 2 – 4 m în diametru și o înălțime cuprinsă între aceleași limite. Această formă de coroană este foarte puțin folosită în livezi comerciale de măr, pretându-se doar pentru grădini particulare, ca hobby.

  • Piramida neetajată (americană) prezintă un ax principal pe care sunt inserate în spirală 5 – 7 șarpante, cu punctele lor de inserție distanțate la 20 – 40 cm;
  • Piramida etajată (franceză), cu un trunchi de 0,6 – 0,8 m, prelungit cu ax central vertical pe care se inserează câte 3 – 5 ramuri laterale pornite din muguri consecutivi, înclinate la aproximativ 45° față de ax, ramuri care formează etaje distanțate între ele la 40 – 50 cm. Numărul de etaje și înălțimea pomilor variază în funcție de vigoarea speciei sau soiului respectiv.

Sisteme de cultură a mărului; tendințe, orientări

Mărul deține un extrem de bogat sortiment de soiuri și portaltoi. În lume există mii de soiuri și clone, cu particularități de creștere și fructificare destul de diferite. Dorința de a realiza performanțe productive remarcabile și profitabilitate a dus, în timp, la evoluția sistemelor de cultură pomicolă, bazate pe biodiversitatea speciei, realizându-se multiple combinații soi-portaltoi, cu specificuri de creștere și fructificare diferite și, în același timp, cu necesități tehnologice din ce în ce mai aproape de cerințele optime ale pomilor. În același timp, tendința de reducere a taliei pomilor a fost și rămîne în continuare un obiectiv major al pomiculturii în general.

Pentru pomicultura din România sunt caracteristice trei perioade de evoluție a sistemelor de cultură pomicolă a mărului în special:
Perioada 1945-1965, în care pomicultura se baza pe soiuri autohtone de măr (Crețesc, Pătul, Domnești), altoite pe portaltoi franc, foarte viguroși, cu forme de coroană globuloase, înalte (5-6 m), greu de întreținut, unde distanțele de plantare erau cuprinse între 10-12 m / 7-8 m. Astfel de plantații obțineau primele producții de fructe la 6-7 ani de la plantare, iar rodul era de slabă calitate, cu fructe mici, necolorate uniform și cu o producție alternantă.

Perioada 1965 – 1990, când s-a trecut la sisteme de cultură cu densitate mai mare pe unitatea de suprafață (900 – 1500 pomi/ha), cu reducerea taliei pomilor prin altoire pe portaltoi vegetativi (M4, M7) și pe MM106 în special și introducerea în cultură și a unor soiuri străine (Jonathan, Kalter, Starkrimson, Golden Delicious, Idared), aduse în majoritate pe filiera italiană. În acele sisteme de cultură, formele de
coroană majoritare erau cele aplatizate (palmete), așa numitele gaduri fructifere, cu sisteme de spalieri și sârme care aveau mai mult rolul de a forma coroanele pomilor și mai puțin de susținere a acestora. Livezi cu pomi de talie redusă, altoiți pe portaltoiul M9, erau foarte puține și ocupau unele zone colinare (zone destinate cu precădere pomiculturii în acea perioadă), pe sisteme de cultură tip pajiște, cultura în benzi
cu alei de trafic tehnologic, sau cultura în terase. Pe astfel de livezi se obțineau producții de fructe de maxim 30 – 40 t/ha.

După 1990, deschiderea granițelor către vestul Europei a dus și la o schimbare majoră în pomicultura din România, cel puțin în conceptul de livadă cu adevărat intensivă, unde se poate obține o performanță ridicată și profitabilitate. Astfel, un sistem de cultură intensivă a mărului implică:

  • soiuri de mare valoare biologică (productivitate și calitate a fructelor), altoite pe portaltoi vegetativi de mică vigoare (în special M9);
  • material săditor certificat, cu pomi knip (coroană preformată formată deja din pepinieră);
  • densități cuprinse, în general, între 2400-3500 pomi/ha;
  • plantare în zonele de favorabilitate pedo-climatică ridicată pentru măr, pe soluri cu textură medie;
  • echipare cu sisteme de irigare localizată, cu fertirigare;
  • sisteme simple de tăieri-forme de coroană, cu reducerea manoperei și asocierea cu tăieri mecanice, sau de pe platforme autopropulsate;
  • echipamente de susținere a pomilor, protecție antigrindină și anti-insolație;
  • pachete tehnologice cu rețete, doze, momente de aplicare a fertilizării atât la sol cât și foliar;
  • programe cadru de avertizare și control al tratamentelor fitosanitare;
  • producții de fructe de 50-80 t/ha, cu peste 80% fructe de calitatea extra;
  • management adecvat postrecoltă; sortare – depozitare fructe, marketing.

La înființarea și întreținerea unei livezi moderne și profitabile se conturează câteva principii mai importante:

  • a) captarea la cote maxime a energiei solare, prin corelarea între înălțimea pomilor și distanța dintre rânduri;
  • b) grosimea gardului fructifer, a coroanelor pomilor, să nu depășească 1 m, altfel spus, menținerea pomilor în spațiul de nutriție alocat prin distanțele de plantare realizat prin tăieri în coroană și secționarea sistemului radicular la 0,5 – 0,6 m distanță față de axul rândului și la adâncimea de 30-40 cm, odată la doi ani (recomandată în special de pomicultorii olandezi, dar neverificată încă în țara noastră);
  • c)proiectarea și întreținerea unor forme de coroană cu ax, simple și subțiri, ușor de întreținut, cuposibilitatea aplicării și a tăierilor mecanice parțiale și generalizarea tăierilor în verde;
  • d) intrarea cât mai rapidă pe rod și corelarea producției de fructe cu alocarea factorilor de producție (apă, îngrășăminte, pesticide etc.) până la un punct de maxim tehnic, peste care creșterile de producție nu se mai justifică.

Cum se întreține solul în livezile de măr?

În general, în livezile de măr cel mai indicat sistem de întreținere a solului pe toată suprafața livezii este înierbarea intervalelor dintre rânduri și ogorul combinat sub rândurile de pomi, mai ales când climatul este relativ umed sau în sistem irigat, dar poate fi și ca ogor negru într-un climat semiarid.

Înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi se poate face chiar din primul an după plantarea pomilor, sau din anul 2 după plantare. Speciile de ierburi pentru acest sistem de întreținere a solului trebuie să corespundă următoarelor cerințe: să aibă o înrădăcinare superficială, nu profundă, pentru a nu concura pomii, să reziste atât la secetă cât și la exces temporar de umiditate, la umbrire parțială, la
cosirea repetată (Fig. de mai jos a), la traficul tehnologic și să formeze un covor de vegetație uniform (Fig. de mai jos b).

Pentru aceste condiții înierbarea poate fi făcută cu amestec de graminee perene ca: Lolium, Dactilys, Festuca, în amestec și cu Trifolium repens, Lotus corniculatus. Se recomandă semănarea de primăvară (martie – aprilie), sau de toamnă (octombrie) pentru a avea timp să germineze și să înfrățească până la producerea înghețurilor. După consolidarea covorului înierbat se toacă (cosește) repetat, când înălțimea plantelor ajunge la 25-30 cm, iar materialul vegetal tocat rămâne pe sol sub formă de mulci.

Înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi prezintă următoarele avantaje: împiedică eroziunea solului, atenuează compactarea și îmbunătățește structura solului, contribuie la sporirea conținutului solului în materie organică, se preia o parte din excesul de umiditate în perioadele sau arealele cu precipitații abundente, favorizează accesul agregatelor în plantații, dând posibilitatea aplicării la timp a tratamentelor fitosanitare și transportului recoltei, inclusiv în perioadele ploioase, îmbogățește solul în și potasiu asimilabil.

În practica pomicolă se mai aplică și înierbarea naturală, spontană, a intervalelor dintre rândurile de pomi, care se înțelenesc și se populează cu diferite specii de plante perene sau anuale, care nu realizează însă un covor vegetal uniform și constant pe tot parcursul sezonului de vegetație.

Ogorul negru, este o altă variantă de întreținere a solului pe intervalele dintre rânduri (Fig. de mai jos). Această variantă este puțin folosită în pomicultură în climatele umede sau subumede, ea se justifică doar în zonele cu precipitații foarte reduse (de ex., în Dobrogea sau Bărăgan), unde ierburile semănate pe intervalele dintre rânduri nu pot vegeta uniform, având în vedere și că irigarea plantațiilor pomicole este localizată (picurare, microaspersiune), doar sub rînduri. Ogorul negru se întreține prin arături superficiale, discuiri și /sau erbicidări.

Banda de sub rândurile de pomi, cu lățimea de 0,8 – 1,5m, se întreține în general ca ogor negru combinat (erbicidat și frezat superficial). Pe durata unui sezon de vegetație se aplică 3-4 erbicidări mecanice (Fig. de mai jos d), cu erbicide totale, de contact sau de ingestie, iar toamna, înainte de intrarea în repaus a pomilor se aplică o frezare a solului la 8-10 cm adâncime, cu freza cu palpator purtată de tractor.

Dintre erbicidele ce se pot folosi se amintesc: Simanex 3 – 4 l/ha , Simadon 6 – 8 l/ha, Caragard 6 – 8 l/ha, care sunt erbicide preemergente, Fusilade 4 kg/ha, sau Chikara duo 2-3 l/ha, sau Roundup 3 – 4 l/ha, sau Glyphotim 3-4 l/ha, care sunt erbicide postemergente totale, de ingestie, sau Basta 3-4 l/ha, erbicid total postemergent de contact.

Sisteme de întreținere a solului în livezile de măr a) ogor pe rând și înierbat pe
Sisteme de întreținere a solului în livezile de măr a) ogor pe rând și înierbat pe intervalul dintre rânduri cu tocarea (cosirea) ierburilor, b) idem a, cu iarba tocată c) ogor pe intervalul dintre rânduri și pe rând, d) idem a + erbicidare

Mărul – Fertilizarea plantațiilor de măr

Considerații generale, moduri de aplicare, rețete, doze recomandate

Fertilizarea este una dintre verigile tehnologice cu consecințe importante asupra cantității, calității și constanței producției de fructe. Rădăcinile pomilor au capacitatea de solubilizare a substanțelor minerale din sol și de absorbție a soluției nutritive pe tot parcursul perioadei de vegetație, dar în ritm diferit, cu un maxim primăvara, la sfârșitul verii și toamna.

De asemenea, este important să se aibă în vedere fazele fenologice specifice: creșterea intensă a lăstarilor, legarea fructelor, diferențierea mugurilor de rod, creșterea intensă a fructelor, când pomii au nevoie mai mare de elemente nutritive. Din cantitatea totală de elemente nutritive folosite de pom într-un an, acesta înmagazinează ca rezervă în muguri, ramuri, rădăcini, circa 30 % din azot, 2,5 % din fosfor, 3 % din potasiu. Pomii tineri stochează mai mult azot, iar cei maturi păstrează mai mult fosfor și potasiu.

Aprovizionarea minerală bună dintr-un an se manifestă pozitiv în anii următori, aspect foarte important pentru atenuarea alternanței de rodire și menținerea unui nivel ridicat și constant al producției de fructe. Mărul răspunde favorabil la fertilizarea periodică suplimentară (la 2-3 ani) cu gunoi de grajd semifermentat, în doze de 30-35 t/ha, sau chiar mai mult, aplicat toamna, cu precădere pe banda de sol de sub rândurile de pomi și încorporat superficial cu freza cu palpator. La fel de util este și gunoiul de păsări, cu precizarea că acesta, fiind mai bogat în elemente fertilizante, se administrează în doze de trei ori mai mici decât gunoiul de grajd.

Pentru administrarea dozelor de îngrășăminte minerale se folosesc produse ușor solubile în apă (cele pe bază de azot în special) și produse greu solubile (fosfor, potasiu, ). Având în vedere acest aspect, azotul, fiind ușor solubil, intră rapid în soluția solului de unde este absorbit de rădăcini, dar poate fi și levigat (spălat), antrenat de apă prin scurgeri de suprafață sau în adâncime, fiind astfel pierdut pentru plante, dacă este administrat o singură dată în cantități mari. De aceea, aplicarea azotului la sol se face în mai multe etape pe parcursul perioadei de vegetație, începând din primăvară și până în toamnă, tocmai pentru a preveni pierderea acestuia din sol și poluarea apelor freatice sau de suprafață.

Fosforul, potasiul și calciul, fiind mai greu solubile, se pot administra mai rar și în doze mai mari. Administrarea pe sol, în livezi, a acestor tipuri de îngrășăminte se realizează mecanizat, de ex. cu mașini tip MIC, purtate de tractor, care pot aplica granulele, în doze diferite și direcționate către banda de sub rândurile de pomi. Este recomandat ca după aplicarea îngrășămintelor, acestea să fie încorporate în sol cât mai repede, pentru a nu-și pierde eficacitatea. Doze orientative la fertilizarea chimică pentru specia măr sunt: în anul I, 100-120 kg s.a. /ha azot, 80-100 kg s.a./ha fosfor și 80-100 kg s.a./ha potasiu; în anul II, 120-150 kg s.a. /ha azot, 100-150 kg .s.a./ha fosfor și 100-120 kg s.a./ha potasiu; în anul III și următorii, 150-250 kg s.a./ha azot, 150 -200 kg s.a./ha fosfor și 120-180 kg s.a./ha potasiu.

Livezile tinere au nevoie mai multă de azot, apoi la intrarea pe rod se consumă în cantități mari și fosforul, potasiul, calciul și alte macroelemente și microelemente. Fertilizările minerale de întreținere a livezilor se aplică în funcție de tipul de sol și de conținutul acestuia în elemente minerale de bază, de cerințele specifice ale culturii respective, de vârsta plantației, de potențialul productiv al livezii.

În consecință, dozele arătate mai sus sunt orientative. Ca o orientare generală asupra importanței fertilizării, cercetările efectuate în acest sens au dovedit că, la măr, pentru producerea a 40 t de fructe la hectar, se consumă circa 95 kg de azot, 40 kg de fosfor, 12 kg de potasiu, 26 kg de calciu, 29 kg de magneziu și alte macro și microelemente (sulf, fier, bor, mangan, zinc, cupru, molibden, clor, sodiu), în
cantități mult mai mici.

În concluzie, o fertilizare corespunzătoare trebuie să aibă în vedere patru elemente esențiale: nivelul de aprovizionare a solului în elemente minerale, cerințele specifice ale culturii respective, producția de fructe scontată a se realiza în plantația respectivă și regimul irigat în optim, în deficit sau neirigat.

În ultimii ani au intrat și pe piața de îngrășăminte chimice din România, îngrășăminte chimice ușor solubile în apă, îngrășăminte complexe, în diferite doze și combinații de elemente minerale. Aceasta face posibilă calcularea unor doze precise și a unor rețete de fertilizare, care pot fi recomandate pentru diferite culturi, în funcție de consumul specific și de diferite nivele de producție. De asemenea, existența în echiparea livezilor a sistemelor de irigare localizată, a schimbat și a automatizat și modul de administrare a soluțiilor nutritive, acestea fiind preponderent aplicate odată cu apa de irigare (fertirigare), cu posibilitatea programării computerizate a momentelor, dozelor și rețetelor de fertilizare faziale, săptămânale sau chiar zilnice.

În funcție de recolta scontată, de conținutul solului în macroelemente și de diagnoza foliară, se recomandă cantitățile de îngrășăminte chimice arătate în figurile de mai jos.

Dozele optime de N, P2O5 și K2O la măr pe rod, în funcție de producția de fructe și de
Dozele optime de N, P2O5 și K2O la măr pe rod, în funcție de producția de fructe și de conținutul din sol al acestor macroelemente: indicele azot (IN), fosfor mobil (PAL) și potasiu (KAL,mg/100 g sol) din sol

Îngrășămintele se pot administra direct, mecanizat, sub formă solidă (granule, pudră) la sol, pe rândul de pomi cu ajutorul utilajului MIG (Fig. de mai jos a), sau dizolvate în apa de irigație – fertirigare (Fig. de mai jos b). Îngrășămintele foliare se pot aplica odată cu pesticidele (Fig. de mai jos c). În calculul și aplicarea rețetelor de fertilizare trebuie să se țină cont, de asemenea, de compatibilitatea unor îngrășăminte minerale solubile aflate în amestec, în soluțiile concentrate aplicate prin fertirigare, iar dozele și elementele minerale vor fi aplicate și în funcție de diagnoza foliară determinată la frunzele recoltate din livada respectivă în perioada 15-30 iulie, când acestea ajung la încetarea creșterii, iar activitatea fotosintetică este maximă.

O atenție sporită trebuie acordată și fertilizărilor foliare, care pot fi aplicate separat, sau împreună cu tratamentele fitosanitare. Majoritatea fertilizanților foliari sunt compatibili cu pesticidele, au un aport însemnat de elemente minerale care, administrîndu-se direct pe plante (pomi) (Fig. de mai jos c), au o eficiență de utilizare sporită. Diagnoza foliară, testul de nutriție aplicat la frunze, relevă o nutriție echilibrată și obținerea unei bune producții de fructe, atunci când se constată un conținut de 2,6 % azot, 0,22 % fosfor, 1,6 % potasiu, 0,3 % magneziu, calculate la substanța uscată.

Pentru plantațiile pomicole echipate cu instalații de fertirigare se recomandă o rețetă de fertilizare prezentată în tabelul de mai jos.

Plan de fertirigare orientativ, pentru măr pe rod, densitatea de 3000 pomiha,
Plan de fertirigare orientativ, pentru măr pe rod, densitatea de 3000 pomi/ha, producția de fructe scontată – 50 t/ha
Aplicare de îngrășăminte chimice pe rândul de pomi a) cu mijloace mecanizate (MIG),
Aplicare de îngrășăminte chimice pe rândul de pomi: a) cu mijloace mecanizate (MIG), b) prin fertirigare – picurare, c) aplicare de îngrășăminte foliare +pesticide

Normarea încărcăturii de rod

În livezile intensive de mare productivitate, unde se aplică o toate verigile tehnologice de bază pentru formarea producției de fructe, este obligatorie rărirea și normarea rodului. Rărirea fructelor este semnalată în special pentru soiurile care au tendința de a se supraîncărca cu fructe; grupa soiurilor de tip spur (Golden, Gala, Ariane), dar nu numai, pentru a preveni epuizarea pomilor, apariția alternanței de rodire și pentru formarea fructelor de calitate. Rărirea poate fi chimică, mecanică, sau manuală.

Rărirea chimică se poate aplica în timpul înfloritului, după înflorit (la 1 – 2 zile), sau când fructele au mărimea de 10 – 15 mm în diametru, în funcție de produsul chimic folosit.

Rărirea mecanică se aplică numai în timpul înfloritului, prin scuturarea-desprinderea unui procent însemnat de flori cu ajutorul unor organe rotative purtate de tractor.

Rărirea manuală, singură sau în completarea răririi chimice sau mecanice, se poate aplica la aproximativ 40 de zile de la deplina înflorire, adică până la inducția florală și după căderea fiziologică (10 – 15 iunie) a fructelor legate, în funcție și de regiune, dar care nu se mai pot dezvolta normal din cauze fiziologice, fructele rămânând mai mici și apoi cazând. La fiecare inflorescență se lasă de regulă fructul central și eventual încă unul care este mai dezvoltat, dar regula ultimei răriri manuale este aceea de a nu avea în coroană fructe la mai puțin de 10-12 cm unul de altul (Fig. de mai jos).

Aspecte dintr-o livadă de măr cu fructe rărite
Aspecte dintr-o livadă de măr cu fructe rărite

Boli și dăunători ai mărului, tratamente fitosanitare specifice

Mărul este o specie pomicolă care poate avea multe boli sau dăunători, motiv pentru care în plantațiile de măr comerciale se fac 15-25 de tratamente, în funcție de specificul climatic în care se află plantația și de sensibilitatea soiurilor cultivate. Echipamentele mecanice de pompare și pulverizare a soluțiilor pentru tratamentele fitosanitare specifice livezilor sunt proiectate pentru diferite densități de plantare și înălțimi ale pomilor, în vederea realizării unei stropiri uniforme pe toată suprafața frunzișului pomilor a dozelor de produse fitosanitare și de apă pentru unitatea de suprafață (hectar). În continuare sunt descrise pe scurt numai cățiva dintre dăunătorii și bolile specifice mărului, considerate ca fiind cele mai frecvente și mai păgubitoare.

Mărul – boli

Rapănul, sau pătarea cafenie (Venturia inequalis), este o ciupercă parazită ce se înmulțește prin spori odată cu intrarea în vegetație a pomilor, fiind cea mai frecvent întâlnită boală pentru măr (Fig. de mai jos a), care constă în apariția, cu precădere în anii ploioși, a unor pete cafenii-închise pe limbul frunzelor tinere, diminuând fotosinteza și provocând chiar căderea acestora; fructele afectate de rapăn rămân mai mici, se deformează, crapă și chiar cad prematur dacă nu sunt tratate, compromițând recolta și diminuând drastic producția anului în curs și a celui următor.

Făinarea (Podosphera leucotricha) reprezintă o boală întâlnită mai frecvent la soiurile din grupa Jonathan (Fig. de mai jos b). Această ciupercă se înmulțește și proliferează mai rapid în anii mai puțin ploioși, manifestându-se ca o pâslă albicioasă pulverulentă ce acoperă florile, vârfurile lăstarilor tineri sau fructele abia formate, ca și cum ar fi pudrate cu făină de grâu, putând provoca sterilitatea florilor, uscarea vârfurilor lăstarilor tineri, fructele rămânând mici și deformate, diminuând sever producția de fructe.

Arsura (foc) bacteriană (Erwinia amylovora și Pseudomonas siringae) este provocată de o bacterie care se instalează pe flori sau pe lăstarii tineri, provocând ofilirea, înnegrirea și apoi uscarea porțiunilor atacate (Fig. de mai jos d), putând duce chiar la pierderea întregului pom. Este recomandabil ca porțiunile atacate să se înlăture de pe pom cât mai repede și să fie apoi arse. Soiuri mai sensibile: Idared, Jonathan, Generos.

Monilioza (Monilinia fructigena) este provocată tot de o ciupercă care atacă frunzele, lăstarii tineri și fructele, începând din primăvară și până la maturarea fructelor (Fig. de mai jos f). Organele atacate mor (se brunifică) și rămân pe pom, fiind o sursă de infecție pentru anul următor, dacă acestea nu se înlătură.

Putrezirea coletului (Phitophtora cactorum) apare la pomii plantați pe solurile mai umede și reci (cu textură argiloasă sau pe cele afectate de exces de apă de natură freatică sau pluvială) și se manifestă prin apariția, în zona punctului de altoire (colet), a unei pete brună-ciocolatie pe scoarță, unde ciuperca proliferează împiedicând circulația sevei. Pomul atacat se debilitează și în final moare.

Mărul – Dăunători

Afidele (Aphis pomi) sunt musculițe de 1 – 2 mm lungime, de culoare brună sau verzuie, care iernează ca ouă pe ramuri (Fig. de mai jos c), iar la începutul vegetației ajung insecte adulte, care trec pe partea dorsală a frunzelor tinere sau pe vârfurile de lăstari, sugând seva și provocând răsucirea frunzelor și a lăstarilor tineri, reducând creșterea acestora, iar dacă atacul este mai puternic sunt afectate și fructele, care rămân mici și deformate. Afidele au mai multe generații pe an, în funcție de clima anului respectiv.

Viermele merelor (Carpocapsa pomonela sau Cydia pomonela) este un fluture mic, care iernează ca larvă în crăpăturile scoarței pomilor, iar din primăvară evoluează până la stadiul de adult (fluture), apoi depune ouă din care ies larve ce pătrund în pulpa fructelor cu care se hrănesc, provocând căderea prematură sau scăderea drastică a calității acestora (Fig. de mai jos e). Poate avea 2 – 3 generații în perioada de vegetație.

Păduchele din San Jose (Qudraspidiotus perniciosus) este un dăunător de carantină cunoscut ca fiind foarte periculos, putând provoca chiar moartea pomilor dacă nu se aplică tratamente corespunzătoare mai mulți ani consecutivi, în cazul atacurilor masive. Are 2 – 3 generații pe an, atacul lui se manifestă mai întâi pe fructe prin apariția unor puncte (pete mici) de culoare gri, înconjurate de inele roșcate. Apoi, atacul se manifestă și pe ramurile tinere și, în final, pe toată scoarța pomului, debilitându-l până la uscare.

Păianjenul roșu (Panonycus ulmi) iernează ca ou la baza mugurilor sau a ramurilor pomilor, dezvoltându-se odată cu creșterea temperaturii aerului. Are 6 – 8 generații pe an și se instalează de regulă pe dosul frunzelor, sugând seva și debilitând pomul și fructele acestuia. Insectele abia se văd cu ochiul liber, iar în verile secetoase se înmulțesc rapid (câteva zeci pe o singură frunză). Frunzele infestate de păianjen își schimbă ciloarea din verde deschis, mai întâi spre verde-cenușiu, apoi cenușiu-verzui, iar la un atac virulent frunzele cad.

Gărgărița florilor de măr (Antonomus pomorum) apare în livezile neîngrijite. Insectele dezvoltă doar o generație pe an, iernează ca adult, iar primăvara, când pomii încep să vegeteze, se hrănesc cu muguri micști, depun ouă în inflorescențe, care nu se mai deschid și apoi se usucă. Pot provoca pagube de recoltă de până la 80 – 90 %.

Manifestări ale bolilor și dăunătorilor în livezile de măr a) rapăn, b) făinare, c) afide, d)
Manifestări ale bolilor și dăunătorilor în livezile de măr: a) rapăn, b) făinare, c) afide, d) foc bacterian, e) viermele mărului, f) monilie
Combaterea bolilor și dăunătorilor în livezile de măr a) capcană feromonală, b) aplicare
Combaterea bolilor și dăunătorilor în livezile de măr: a) capcană feromonală, b) aplicare mecanizată și c) manuală a tratamentelor fito-sanitare

În continuare este prezentat un tabel orientativ pentru executarea tratamentelor fitosanitare în livezile de măr.

Program orientativ de combatere a bolilor și dăunătorilor la măr
Program orientativ de combatere a bolilor și dăunătorilor la măr

Când se recoltează merele?

Recoltarea se face la momentul optim, caracteristic fiecărui soi, stabilit conform unor indicatori chimici (testul amidonului în soluție de iodură de potasiu, căpătarea gustului caracteristic soiului respectiv), sau unor indicatori morfologici (schimbarea culorii epidermei, a culorii semințelor, ușurința desprinderii de pe ramură). La soiurile de vară momentul recoltării coincide cu cel de consum, iar la soiurile de toamnă sau de iarnă recoltarea precede consumul, cu o perioadă mai scurtă sau mai lungă în funcție de soi și de condițiile de păstrare.

Pentru mere în special, există o maturitate de recoltare care precede maturității de consum pe care fructele o capătă în depozitele de păstrare înainte de valorificare. Astfel, merele destinate depozitării și valorificării ulterioare se recoltează înainte de maturitatea de consum, care corespunde coacerii depline. Recoltarea fructelor la maturitatea de consum reprezintă o greșeală fundamentală cu consecințe negative în capacitatea de păstrare.

Merele se culeg cu mâna, având grijă să nu se bată și să nu se lovească între ele, și se așează în saci de recoltare din pânză, sau recipient căptușite cu buret, apoi în containere sau lăzi pentru transport și depozitare. Mărul se desprinde din pom prin ușoară răsucire și ridicare, ca să nu se rupă ramura sau mugurii formați pe ea pentru producția anului următor. La cules se face și sortarea pe soiuri și calități, în funcție de mărimea și de sănătatea fructelor.

Fructele destinate depozitării sunt numai cele care au mărimea și culoarea caracteristică soiului respectiv, cu pedicelul întreg, nu au urme de vătămări fizice (lovituri, spărturi ale pieliței), nu sunt deformate și nu au pete de boli (rapăn, monilie). Pentru creșterea calității fructelor recoltate se recomandă recoltarea în două tranșe de 1-2 săptămâni între ele, recoltându-se mai întâi merele ajunse la maturitate (pe ramurile din exteriorul coroanei sau de pe vârful pomilor), deoarece merele rămase pe pom vor mai putea crește în volum, vor căpăta un gust mai bun și o culoare comerială.

Cum se păstrează merele?

Păstrarea merelor se face în depozite speciale, unde sunt cantități mari de fructe, unde perioada de păstrare este mare (câteva luni), sau în beciuri, magazii etc., unde perioada de păstrare este mai redusă. În depozite, fructele se păstrează în lăzi, containere, așezate în celule frigorifice simple, sau în celule cu atmosferă controlată, unde se monitorizează temperatura (1-2˚C pentru soiuri galbene, 2-3˚C pentru soiuri roșii), umiditatea (75-85%) și compoziția aerului din interior, unde se are în vedere scăderea concentrației de oxigen și creșterea bioxidului de carbon care inhibă respirația semințelor și coacerea fructelor. Perioada de păstrare a fructelor poate fi de 2-3 luni, până la 6-8 luni, în funcție de menținerea calității fructelor păstrate, de posibilitatea valorificării rentabile, sau de cerințele pieții.

Mărul – Valorificare

Valorificarea merelor poate fi foarte profitabilă dacă acestea sunt mari, sănătoase, sortate pe categorii de calitate, cu gustul și culoarea caracteristice soiului respectiv. Din aceste puncte de vedere standardele europene de piață impun parametri bine stabiliți, în care fructele trebuie să se încadreze. Înainte de valorificare, fructele care au valorificare sigură (contractată) se scot eșalonat din celule și se păstrează în continuare în depozite până ajung la maturitatea de consum, apoi se sortează pe calități și se comercializează.

  • Facebook
  • Twitter
  • Google+

Sunteți interesat de articole? Abonați-vă!

Dacă doriți să fiți anunțați prin mail atunci când se publică articole noi pe site, folosiți căsuța de mai jos pentru a va abona. Introduceți numele și adresa de email, apoi dați click pe Mă Abonez! Intrați apoi pe adresa dvs. de mail și dați click pe linkul de confirmare! Vă mulțumim!

This div height required for enabling the sticky sidebar