Hit enter after type your search item

Irigația / udarea culturilor de câmp și horticole. De câtă apă avem nevoie?

/
/
/
32 Views

Irigația este o măsură tehnică agricolă care constă în aprovizionarea dirijată a solului cu volume suplimentare de apă, față de cele primite în mod natural din precipitații și din stratul freatic, cu scopul de intensificare a producției agricole și de stabilizare a recoltelor la niveluri înalte. Asociată cu administrarea îngrășămintelor, cu utilizarea de soiuri și hibrizi cu mare potențial productiv, cu folosirea tehnologiilor de cultivare diferențiată, în condițiile unei bune organizări a muncii, irigațiile determină o creștere substanțială a randa­mentului culturilor agricole.

Deosebit de bine răspund la irigații culturile agricole cu consum marc de apă, ca: , soia, sfecla de zahăr, lucerna etc. Majoritatea culturilor de nu reușesc fără irigații, iar pentru orez irigația este o condiție absolută. Irigația are și rolul de a înlătura riscul secetelor catastrofale care, în țara noastră, afectează periodic, în special în lunile iulie și august, întinse teritorii din zonele de sud și sud – est, calamitând total unele culturi, cu implicații severe în activitatea de creștere a animalelor și de indus­trializare a produselor agricole.

Pentru regiunile secetoase, care în condițiile țării noastre reprezintă aproximativ jumătate din suprafața agricolă, al plantelor este mai mare decât cantitatea de apă înmagazinată în sol. Deci, pentru a se obține producții mari și constante, se impune ca diferența dintre cantitatea de apă necesară dezvoltării optime a plantelor și cantitatea de apă provenită din precipitații și aport freatic să fie completată prin irigație.

Câtă apă trebuie la un hectar de porumb?

De exemplu, un hectar de porumb irigat consumă în regiunea secetoasă 6000 mc apă, cartofii peste 7000 mc apă, iar lucerna începând cu anul al doilea peste 8000 mc apă. Comparând cantitatea medie de apă înmagazinată în sol, care în anii normali este de circa 4000 mc la hectar, cu necesarul de apă menționat mai sus, rezultă un deficit important, care trebuie completat prin irigație. Cercetările efectuate pe o perioadă îndelungată la Stațiunea Experimen­tală Mărculești, din Județul Călărași au scos în evidență că producțiile agricole, într-un an secetos, se dublează în condițiile aplicării irigației.

Necesitatea irigației apare nu numai acolo unde precipitațiile anuale sunt insuficiente, ci și acolo unde distribuția lor este necorespunzătoare cerințelor plantelor. Determinările efectuate în ultimii 30-40 de ani arată că în regim natural de precipitații la grâu și floarea-soarelui, culturi mai tolerante la secetă, se realizează 66-80% din potențialul de producție al culturii și respectiv, 63-85%, diferențiat în funcție de zona de cultură.

CLICK AICI PENTRU OFERTE DE MOTOSAPE ȘI MOTOCULTOARE

La porumb și soia, culturi cu cerințe ridicate pentru apă, producțiile medii obținute reprezintă 41-77% și respectiv 43-68% din potențial. În anii excesiv de secetoși, aceste valori coboară sub 20%. Este evident că asigurarea cu apă este unul dintre principalii factori care afectează rezultatele din agricultura noastră în competiție cu cea din Uniunea Europeană.

Dintre măsurile necesare îmbunătățirii valorificării resurselor limitate de apă fac parte introducerea unui sistem de agricultură bazat pe protejarea solului cu resturi vegetale și lucrări reduse, adaptarea structurii culturilor la și alegerea soiurilor și hibrizilor cu însușiri de toleranță și rezistență la deficitul temporar de apă. În zonele irigate, în funcție de , se poate practica o agricultură intensivă sau cu irigare limitată, asigurând o eficiență economică cât mai ridicată.

Totodată, irigația poate fi utilizată și la distribuirea în sol a îngrășămintelor sau a altor substanțe fertilizante, la reglarea temperaturii solului, iar în asociere cu alte măsuri, poate fi folosită la îndepărtarea sărurilor nocive din sol.

De câte feluri poate fi irigația?

După scopul pe care îl are, irigația poate fi: de umezire, de fertilizare, de reglare a temperaturii solului și de spălare.

  • Irigația de umezire are ca scop menținerea în stratul de sol, în care se dezvoltă masa principală a rădăcinilor, a unei umidități apropiată de cea optimă, prin aplicarea de udări periodice.
  • Irigația de fertilizare are ca scop introducerea în sol, cu ajutorul apei, a îngrășămintelor organice și minerale. Se folosesc, în acest scop, apele bogate în aluviuni fertile ale râurilor, ape care conțin în soluție diverse chimice ori must de la gunoiul de grajd. De asemenea, se folosesc apele uzate din rețeaua de canalizare a orașelor, de la întreprinderi industriale, complexele zootehnice, după prealabila lor epurare.
  • Irigația pentru reglarea temperaturii solului are ca scop fie ridicarea temperaturii solului pe timpul gerurilor slabe de scurtă durată, fie menținerea unei temperaturi mai scăzute pe timpul arșițelor puternice. Odată cu extinderea irigației prin aspersiune, a devenit posibilă folosirea irigației termoregulatoare la combaterea brumelor timpurii în livezile de pomi și în legumicultura, așa numita irigație antigel.
  • Irigația prin spălare se folosește pe terenurile sărăturate, în scopul îndepărtării excesului de săruri dăunătoare. Eficiența acesteia este însă condiționată de asocierea cu lucrări de drenaj și cu măsuri pedoameliorative. Prin aplicarea repetată a udărilor cu norme mari de spălare, se creează un curent puternic descendent de infiltrație, care dizolvă sărurile solubile și le transportă în orizonturile inferioare ale solului sau în rețeaua de drenaj.

Regimul de irigație

Regimul de irigație reprezintă o noțiune complexă care cuprinde și caracterizează elementele specifice irigării unei culturi agricole și anume: norma de irigație, norma de udare, momentul aplicării udării, intervalul dintre udări și schema udărilor.

Aceste elemente au următoarele semnificații:

  • norma de irigație reprezintă cantitatea totală de apă, exprimată în mc/ha, necesară irigării unei culturi agricole pe toată perioada de vegetație;
  • norma de udare reprezintă cantitatea de apă, exprimată în mc/ha, necesară la o singură udare, care se aplică într-o etapă din cadrul perioadei de vegetație;
  • momentul aplicării udării reprezintă momentul la care trebuie să se administreze apa, la fiecare udare, avându-se în vedere fazele de consum maxim pentru apă ale plantei (fazele critice), precum și necesitatea ca provizia de apă din sol să nu scadă sub limita la care se asigură condiții optime de aprovizionare a plantei cu apă (plafonul minim);
  • schema udărilor reprezintă ansamblul de măsuri privind repartizarea udărilor în decursul perioadei de vegetație, ținând seama de particularitățile biologice ale culturii agricole irigate.

Regimul de irigație se diferențiază de la o cultură Ia alta datorită influenței următorilor factori:

  • factori naturali, în principal, precipitațiile, solul și apa freatică;
  • factori agrofitotehnici, în principal, cantitatea și natura îngrășămin­telor aplicate, soiul sau hibridul utilizat și celelalte lucrări ale solului specifice terenurilor irigate;
  • factori tehnici, în principal, metoda de udare folosită.

Precipitațiile reprezintă cel mai important factor natural care influențează regimul de irigație, întrucât influențează direct mărimea normei de irigație, și, implicit, a normelor de udare, prin cantitatea de precipitații, precum și momentul aplicării udării prin modul cum sunt repartizate în timpul perioadei de vegetație.

Solul, prin proprietățile sale fizice și chimice și mai ales, prin proprie­tățile hidrofizice, determină posibilitatea de reținere a apei din precipitații și irigații, precum și posibilitatea ca apa să fie mai ușor sau mai greu accesibilă pentru . Proprietățile solului influențează norma de udare prin mărimea capacității lui de înmagazinare, precum și momentul aplicării udărilor care ține seama de poziția plafonului minim de în cuprinsul intervalului activ al umidității.

Apa freatică are o importanță deosebită în stabilirea regimului de irigație. Astfel, dacă franjul capilar umectează zona rădăcinilor atunci acest proces are ca efect diminuarea normei de irigație și, implicit, a normelor de udare. Cantitatea și natura îngrășămintelor aplicate, pe lângă faptul că amplifică efectul apei administrate prin irigație asupra producției, influențează pozitiv regimul de irigație prin îmbunătățirea proprietăților fizice ale solului.

Metoda de udare folosită influențează, de asemenea, norma de irigație, și, implicit, normele de udare, prin mărirea acestora în cazul folosirii udării prin submersiune (inundare – pentru cultura orezului) sau prin scurgere la suprafață (brazde sau fâșii) și prin micșorarea acestora în cazul folosirii udării prin aspersiune (distribuirea apei prin picături asemănător ploii naturale) și mai ales prin aplicarea udării prin picurare (direct la rădăcinile plantei).

Ce este evapotranspirația?

Un alt factor important care influențează regimul de irigație este evapotranspirația, care reprezintă pierderile de apă, exprimate în mc/ha, de la suprafața solului prin evaporație însumate cu pierderile datorate fenomenului de transpirație a plantelor. Evapotranspirația potențială reprezintă consumul total al apei din sol, în condițiile în care terenul este acoperit de plante cu densitate și uniformitate corespunzătoare. Cu cât evapotranspirația este mai mare cu atât ea conduce la mărirea normei de irigație și, implicit, și a normelor de udare, reducând – totodată – intervalul între udări.

Citește și: CUM SE CULTIVĂ RAPIȚA?

Evapotranspirația este specifică fiecărei culturi agricole, precum și fiecărei zone climatice. Din aceste considerente, la stabilirea regimului de irigație trebuie să se aibă în vedere coeficienții de corecție stabiliți în funcție de cultură și latitudine. Pentru obținerea unor efecte pozitive în ce privește irigațiile și evitarea fenomenelor negative care pot apare pe terenurile supuse irigării, specialiștii au obligația să cunoască mecanismele intime ce determină modificări esențiale la nivelul complexului sol – apă – plantă. Cunoașterea acestor mecanisme este posibilă numai atunci când se știu proprietățile solului și ale apei.

Metode de irigații

Irigația / de aprovizionare

Udarea de aprovizionare este aplicată în afara perioadei de vegetație, în vederea creării în sol a unei rezerve de apă, care să fie utilizată de cultura care urmează. Se practică, în special, la culturile cu însămânțare de toamnă, la cele perene, iar în zonele de stepă chiar și la culturile cu însămânțare de primăvară.

Norma de aprovizionare este cantitatea de apă ce se aplică pe suprafața de un hectar, în afara perioadei de vegetație, în scopul aducerii umidității solului, la începutul perioadei de vegetație, la nivelul capacității de câmp pentru apă. Se aplică toamna, în ferestrele iernii sau primăvara de timpuriu. Nu se recomandă pe solurile cu aport freatic. Dă cele mai bune rezultate în zonele de stepă în anii secetoși și mai ales la culturile cu însămânțare de toamnă. Valorile orientative: 800- 1500 mc/ha.

Irigația / Udarea de răsărire

Udarea de răsărire este udarea aplicată imediat după însămânțarea unei culturi, cu cantități relativ reduse de apă, 200 – 400 mc/ha, pentru a favoriza germinația și răsărirea plantelor. Se practică în condițiile de secetă pronunțată și exclusiv prin aspersiune.

Irigația / Udarea localizată

Udarea localizată este udarea aplicată localizat în preajma rădăcinilor, fie cu ajutorul unor picurătoare, debitând 5-10 L/ha – udarea prin picurare – fie cu ajutorul unor rampe perforate din loc în loc, debitând 10-30 1/ha – udare prin rampe perforate. Prezintă economie de apă și energie, dar necesită investiții mari la amenajarea sistemului.

Irigația / Udarea prin aspersiune

Udarea prin aspersiune este metoda de udare prin care aplicarea apei pe suprafața amenajată se realizează prin pulverizarea acesteia în atmosferă sub formă de ploaie artificială. Este cea mai răspândită metodă de udare și prezintă avantajele că se poate realiza reglarea riguroasă a normelor distribuite și că se poate iriga terenurile cu pante mari, frământate și cu aport freatic. Factorii limitativi ai aspersiunii sunt consumul mare de energie și neuniformitatea udărilor în condiții de vânt, peste 3,5 – 4 m/sec.

Irigația / Udarea prin brazde

Udarea prin brazde este metoda de udare prin care conducerea apei la plante se realizează prin intermediul brazdelor de udare care constituie elemente de transport și de infiltrare a debitelor de apă în sol. Alimentarea brazdelor se realizează din canale provizorii, rigole sau conducte mobile, din cauciuc, butyl sau . Se aplică la culturile prășitoare, în plantațiile pomicole, viticole și pe terenurile necultivate (udări de aprovizionare).

La culturile semănate în rânduri dese (grâu, orz, lucerna), udarea prin brazde poate fi aplicată numai prin executarea înainte de a brazdelor care apoi se vor însămânța, acestea constituind elementele de transport a apei. Udarea prin brazde se aplică pe terenuri profunde, cu textură mijlocie spre grea și pe pante până la 12 – 15‰. Pe pante peste 15‰ udarea prin brazde se poate aplica cu condiția orientării brazdelor înclinate față de curbele de nivel, realizând o pantă pe axul brazdelor sub 15‰. Dirijarea apei la udarea prin brazde din canale se realizează cu ajutorul panourilor mobile, sifoanelor sau tuburilor de udare.

Irigația / Udarea prin fâșii

Udarea prin fâșii este metoda de udare prin care apa se conduce la plante sub forma unor fâșii mărginite de digulețe laterale. În funcție de pantă, digulețele se execută la intervale de 6-30 Se practică la culturile semănate în rânduri dese, plantații pomiviticole, pe terenuri necultivate, pe terenuri cu pante longitudinale până la ‰ și pe terenuri fără pantă transversală.

Irigația / Udarea prin revărsare

Udarea prin revărsare, metodă folosită la irigarea fânețelor și pajiștilor, care constă în conducerea apei prin revărsare sub forma unei lame subțiri. Are mai multe variante:

  • udarea prin rigole orizontale constă în trasarea unor rigole pe curbele de nivel care preiau apa adusă din punctele înalte şi o distribuie prin revărsare laterală;
  • udarea prin rigole înclinate constă în trasarea de rigole înclinate față de curbele de nivel ți revărsarea laterală a apei;
  • udarea prin spinări, realizată cu ajutorul unor rigole trasate pc zonele înalte cu posibilități de revărsare bilaterală.

Irigația / Udarea subterană

Udarea subterană este metoda de distribuire a apei prin conducte subterane perforate, amplasate sub nivelul de dezvoltare al sistemului radicular al plantelor. Umezirea solului se realizează datorită ascensiunii capilare, de jos în sus. Metoda înlătură pierderile prin evaporații și obstacolele de la suprafața solului, dar este costisitoare, nu poate fi aplicată decât pe terenurile cu textură grea, favorizează ascensiunea sărurilor și nu realizează umectarea orizontului superficial, lucru important pentru prima fază de vegetație.

Irigația / Udarea prin picurare

Udarea prin picurare constă în distribuirea apei în zona de consum maxim al plantei, fiind o metodă tot mai folosită în lume, în condițiile economisirii resurselor de apă și energie, a protecției mediului înconjurător.

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest

Abonează-te la articole!

Introduceți aici adresa de e-mail și te vom anunța atunci când publicăm articole noi pe site! După ce ați introdus numele și adresa dvs. de e-mail, intrați pe e-mailul dvs. și confirmați abonarea!

This div height required for enabling the sticky sidebar
Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views :