Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views :

De ce se folosesc amelioratorii în panificație?

/
/
1941 Views

Scopul fiecărui profesionist în panificaţie este de a obţine o de foarte bună calitate care este bine aerată, gustoasă şi cu un aspect apetisant. Factorii decisivi pentru obţinerea unei astfel de pâini sunt calitatea făinii, malaxarea aluatului, temperatura aluatului, fermentarea, manipularea, modelarea, dospirea şi coacerea, practic întreg procesul tehnologic. O reţetă de cât mai simplă trebuie neapărat să cuprindă , apă, sare şi drojdie sau maia acidă. Cu toate acestea este foarte dificilă obţinerea unei pâini de calitate constantă, zi după zi, folosind numai aceste ingrediente. Variaţiile în ceea ce priveşte calitatea făinii, activitatea drojdiei, intensitatea malaxării, dospirea şi coacerea sunt elemente care concură la calitatea produsului finit. De multă vreme brutarii au început să adauge, în cantităţi mici, alte ingrediente menite să îmbunătăţească calitatea pâinii – grăsimi, lapte, zahăr, malţată şi alţi ingredienţi. Acestea conferă o serie de caracteristici de gust, aromă, culoare, moliciune a miezului şi volum. Progresele realizate în înţelegerea proceselor care au loc la fabricarea pâinii au condus la realizarea unor aditivi mult mai elaboraţi. Dacă sunt folosiţi judicios compensează variaţia calităţii ingredientelor şi a proceselor tehnologice. Folosirea lor duce la obţinerea unei pâini de calitate, sunt avizaţi ca şi nu conţin substanţe conservante.

Facerea pâinii din cele mai vechi timpuri era caracterizată de perioade lungi de odihnă între frământare şi modelarea finală, înainte de dospire. Era necesar aşa un timp lung deoarece viteza de producere a gazelor în aluat era destul de mică pentru a se obţine o pâine cu volum satisfăcător. În zilele noastre, dacă se foloseşte prea mult acid ascorbic, scade volumul pâinii. În momentul în care drojdia comprimată a devenit disponibilă pe piaţă, la mijlocul secolului al XVIII-lea, problema fermentului pentru pâine a fost rezolvată. A devenit evident că în plus faţă de producţia de bioxid de carbon, perioadele lungi de relaxare a aluatului determină modificarea structurii sale, ceea ce duce la creşterea capacităţii de reţinere a gazelor. S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care ingredientele adăugate în cantităţi mici în aluat au fost numite iniţial “hrană pentru drojdie”, apoi “ pentru făină” şi în cele din urmă “ pentru aluat”.

Primii amelioratori chimici – agenţii de albire ai făinii – au început să fie folosiţi pe la 1900. Brutarii au observat că nu pot obţine produse de calitate din făină proaspăt măcinată. Este nevoie ca făina să fie păstrată câteva săptămâni pentru a se matura timp în care oxigenul din aer oxidează pigmenţii galbeni din făină şi contribuie la întărirea glutenului. S-a descoperit că agenţii oxidanţi pot accelera în mod artificial maturizarea făinii. Primul ameliorator veritabil a fost realizat pentru firma americană Ward Baking Company din Statele Unite de trei chimişti care lucrau pentru Fleischmann, astăzi o renumită firmă americană producătoare de drojdie şi diverşi aditivi pentru panificaţie.

Rolul principal al amelioratorilor este de a întări glutenul, dar reţeta lor poate fi concepută în aşa fel încât să înmoaie aluatul pentru a se malaxa mai repede, pentru un aport suplimentar de hrană pentru drojdie sau pentru diminuarea efectului de învechire a produselor finite.

Dezvoltarea glutenului

Proteinele majore din pâine, gliadina şi glutenina, se găsesc sub forma unor lanţuri împăturite, a căror structură este stabilizată cu ajutorul fie a unor punţi bisulfitice, fie a unor legături intramoleculare. La malaxare aceste lanţuri proteice se întind şi se rup legăturile relativ slabe. În timpul relaxării aluatului punţile bisulfitice se pot recrea fie în cadrul moleculelor (aşa cum au fost iniţial), fie între molecule diferite (intermolecular). Când apar legăturile intermoleculare, structura rezultată (glutenul) este mult mai puternică decât moleculele individuale.

Glutenul este responsabil de reţinerea gazelor rezultate din fermentare, conferind pâinii textura dorită. O cantitate prea mică de proteină în aluat, sau o malaxare insuficientă duc la obţinerea unui aluat slab şi lipicios, care se întinde uşor, dar nu poate reţine suficiente gaze rezultate din fermentare. Similar, dacă aluatul este prelucrat prea mult se formează puţine legături intramoleculare, iar aluatul este puternic dar neelastic. Timpul de malaxare şi intensitatea acesteia sunt deci elemente critice şi consumatoare de timp în cadrul procesului de fabricare a pâinii. Accelerarea prelucrării aluatului oferă o serie de avantaje economice – mai puţin aluat în faza de prelucrare, brutarul are nevoie de echipamente mai puţine şi de capacitate mai mică, mai puţin spaţiu pentru odihnă şi consum mai mic de forţă de muncă. Prelucrarea continuă a aluatului, care necesită foarte puţin sau deloc timp de odihnă, sunt un scop comun. Unele procese tehnologice se bazează pe malaxarea intensivă pentru a accelera viteza de dezvoltare a glutenului. pot avea acelaşi efect folosind echipamente tradiţionale. Adeseori are loc combinarea amelioratorilor cu malaxarea intensivă.

Rolul amelioratorilor și utilizările lor

Amelioratorii cuprind de obicei următoarele ingrediente de bază:

  1. Agenţi oxidanţi – care întăresc aluatul. Aceştia pot duce la reducerea timpului de procesare a aluatului, sau pot compensa calitatea slabă a proteinei din făină.
  2. Agenţi reducători – au rolul de a ajuta la dezvoltarea glutenului, reducându-se astfel timpul de malaxare şi diminuîndu-se consumul de energie pentru malaxare.
  3. Emulgatori – au rolul de a întări aluatul, îmbunătăţesc toleranţa aluatului la malaxare şi la manipulare, determină creşterea volumului pâinii, îmbunătăţesc calităţile de feliere a produsului finit şi reduc efectul de învechire a pâinii.
  4. – au rolul de a îmbunătăţi producţia de gaze în aluat de către drojdie şi ajută la controlul mai eficient al consistenţei aluatului.

În reţeta unui ameliorator se mai pot folosi şi alte ingrediente care aduc aport de hrană pentru drojdie, ajută la realizarea unui echilibru în cadrul aluatului privind aciditatea / bazicitatea şi aduc un aport suplimentar de ioni de calciu care au rolul de a întări glutenul.

S-a crezut iniţial că oxidanţii au rolul de a inhiba acţiunea enzimelor proteolitice care pot astfel să slăbească glutenul din aluat. Dar s-a descoperit că mecanismul de funcţionare a oxidanţilor este diferit. În cadrul moleculelor proteice din făină apar aşa-numitele grupări -SH, numite sulfhidril. Dacă atomul de sulf este legat de un atom de hidrogen nu se pot forma punţile bisulfitice -S-S-. Oxidanţii acţionează asupra grupărilor sulfhidril -SH prin “tăierea” atomului de hidrogen, astfel încât atomul de sulf rămâne cu o valenţă liberă şi se poate lega de un alt atom de sulf pentru a forma legături -S-S-, adică punţile bisulfitice care au rolul de a întări reţeaua glutenică.

Primii oxidanţi folosiţi au fost bromatul de potasiu sau iodatul de potasiu care sunt foarte eficienţi, dar care se folosesc mai puţin astăzi deoarece se regăsesc în pâine în cantităţi mici, dar care există. Aceste cantităţi remanente de bromat sau de iodat sunt considerate potenţial carcinogene. Mult mai folosit astăzi este azodicarbonamida (ADA) şi L-acidul ascorbic (acid ascorbic levogir).

ADA acţionează foarte rapid şi poate fi uşor supradozată, ducând la obţinerea unui aluat uscat care se prelucrează greu, iar pâinea rezultată nu are volum şi are suprafaţa crăpată. Acidul ascorbic acţionează mai lent; în cazul în care se supradozează nu are efecte negative asupra aluatului şi a pâinii.

Agenţii reducători au efect invers faţă de oxidanţi. Ei rup legăturile bisulfitice (-S-S-) dintre moleculele proteice, slăbind structura acestora. Deoarece legăturile intramoleculare sunt mai rapid atacate, moleculele proteice se desfac cu uşurinţă, iar aluatul este malaxat mai puţin. Aceasta este de dorit mai ales în cazul fabricării biscuiţilor, sau se pot folosi în combinaţie cu un oxidant cu acţiune lentă pentru a reduce timpul de malaxare al aluatului de pâine.

Oxidantul reconstruieşte legăturile bisulfitice dintre proteinele proaspăt desfăcute; în cazul în care nu s-ar folosi şi oxidantul aluatul ar deveni prea moale şi lipicios. Cel mai folosit agent reducător este L-cisteina, care acţionează rapid. Alţi agenţi reducători sunt sulfiţii, care însă pot da reacţii alergice şi glutationul redus sub forma drojdiei dezactivate.

Emulgatorii sunt molecule complexe în structura cărora există o porţiune solubilă în apă şi o porţiune solubilă în grăsimi. Cu un capăt molecula deci se poate dizolva în apă şi cu un capăt în grăsimi şi acesta este principiul care stă la baza formării emulsiilor. Deşi există câteva teorii privind rolul emulgatorilor în aluat, acţiunea lor se cunoaşte destul de bine. Emulgatori cum ar fi esterii monogliceridelor cu acid diacetiltartric (DATEM) şi stearoil-lactilaţii (SSL) întăresc glutenul şi îl fac mult mai extensibil. Efectul este că aluatul este capabil să reţină un volum mai mare de gaze în aluat, se reduce timpul de dospire, iar pâinea obţinută este mai moale şi cu o textură mai bună. De asemenea, aluatul este mai tolerant la supramalaxare şi la malaxare insuficientă.

Alţi emulgatori cum ar fi monogliceridele saturate prin combinare cu amidonul din făină contribuie la păstrarea prospeţimii pâinii mai mult timp. Lecitina, un emulgator obţinut din soia îmbunătăţeşte capacitatea de reţinere a gazelor, dar este mai puţin eficient decât DATEM sau SSL. Dar are efectul unic de obţinere a unei coji care-şi păstrează mai mult timp crocanţa, deşi uneori este mai densă şi mai groasă. Din acest motiv este adeseori asociată în reţetele de amelioratori pentru baghete şi alte sortimente cu coajă crocantă.

Enzimele sunt proteine complexe care au capacitatea de a accelera reacţiile biochimice. Sunt foarte specifice pentru reacţiile în cadrul cărora acţionează. În general în panificaţie se folosesc trei tipuri de enzime:

  1. care transformă amidonul în zahăr;
  2. care rup moleculele proteice
  3. lipoxigenaza care albeşte făina şi întăreşte glutenul.

Amilaza există în mod natural în făina din grâu încolţit sau în făina de malţ. Prin înmuierea cerealelor respective acestea încep să încolţească şi se produc diastaze. Cerealele malţificate sunt apoi uscate şi măcinate în făină malţată. Astăzi amilaza se produce în mod normal prin fermenţie fungică sau bacteriană. Se adaugă în aluat unde transformă o parte din amidonul prezent în făină în zaharuri asimilabile de către drojdie, deci se produce un volum mai mare de gaze de fermentaţie. De asemenea, amilazele întârzie gelatinizarea amidonului în timpul coacerii şi deci pâinea poate să crească mai mult în cuptor. Ambele acţiuni au ca rezultat creşterea volumului pâinii.

Proteazele se adaugă cu mare atenţie şi în anumite doze. Acestea au ca efect slăbirea ireversibilă a glutenului şi din acest motiv se folosesc pentru tratarea făinurilor foarte puternice. Nu se folosesc în mod obişnuit în Europa, în America de Nord sunt folosite într-o oarecare măsură deoarece făinurile respective au un conţinut proteic mare, iar calitatea proteinei este superioară. Lipoxigenaza are rolul de oxidare a pigmenţilor care apar în mod natural în făină, rezultând o pâine mai albă. De asemenea, are rolul de a întări reţeaua glutenică similar ADA sau acidului ascorbic.

Alte considerații privind amelioratorii

Amelioratorii sunt evitați de mulți tradiționali. Parţial aceasta se poate explica referitor la imagine, sau la dorinţa de a evita folosirea “chimicalelor”, sau temerii de a folosi bromat de potasiu. Pe de altă parte, putem spune că brutarii îşi permit luxul de a avea la dispoziţie făinuri foarte bune, cu conţinut proteic mare, astfel încât practic nu mai au nevoie să foloseasă amelioratori.

Pâinea fabricată fără “aditivi chimici” poate fi percepută ca fiind mult mai sănătoasă pentru consumatori, dar pe de altă parte toate ingredientele ce intră în reţeta unui ameliorator au fost testate din toate punctele de vedere pentru a obţine aprobarea FDA. În timpul procesului tehnologic aceşti aditivi acţionează, apoi se transformă în substanţe fără gust, fără influenţă nocivă. Brutarii care sunt preocupaţi de imagine pot totuşi să beneficieze de avantajele folosirii amelioratorilor obţinuţi pe cale naturală, de exemplu drojdie dezactivată care aduce un aport natural de L-cisteină, sau usturoi dezodorizat. Ambele ingrediente sunt reducători naturali şi contribuie la reducerea timpului de malaxare şi a tăriei aluatului.

Amelioratorii sunt aditivi care au fost elaboraţi cu precădere în ultimul secol ca o soluţie pentru accelerarea şi diminuarea variabilităţii procesului tehnologic de fabricare a pâinii. Aceasta a dus la creşterea eficienţei procesului tehnologic şi la obţinerea unei pâini de calitate constantă şi îmbunătăţită. Progresele realizate în domeniu continuă să crească eficienţa amelioratorilor puşi la dispoziţia brutarilor.

  • Facebook
  • Twitter
  • Google+

Sunteți interesat de articole? Abonați-vă!

Dacă doriți să fiți anunțați prin mail atunci când se publică articole noi pe site, folosiți căsuța de mai jos pentru a va abona. Introduceți numele și adresa de email, apoi dați click pe Mă Abonez! Intrați apoi pe adresa dvs. de mail și dați click pe linkul de confirmare! Vă mulțumim!

This div height required for enabling the sticky sidebar